ONCE UPON A TIME IN THE CINEMA & more: Tăcerea lui Alioşa

ONCE UPON A TIME IN THE CINEMA & more: Tăcerea lui Alioşa
http://www.esnips.com/doc/7c5739d5-790c-4c0d-aa2e-d00cd26e2592/Cor

Tăcerea lui Alioşa

Dodeskaden

Fiind copil, îmi doream – spre disperarea mamei – să mă fac vatman, atunci când voi fi mare. Dodeskaden, filmul lui Kurosawa din 1971, mi-a amintit (când, prin 1986, l-am văzut prima oară) de teribila pasiune din copilărie pentru tramvaie. Îmi plăcea să călătoresc cu ele (pe singurele linii existente pe-atunci: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8) ore-n şir, să intru-n vorbă cu vatmanii şi vatmaniţele, să le botez (Mioru, Bosumflatu etc.), să trasez cu creta imaginare linii de tramvai şi macazuri pe linoleumul internatului de fete unde locuiam – între 1974-1977 – cu mama, să mă transform în neobosit vatman al acelor machete de jucărie. Recent am descoperit nişte fotografii vechi (trimise de Raluca pe mail) cu diverse tramvaie timişorene, răscolitoare de amintiri...Tramvaiele trec, amintirile – câte mai sunt – rămân.

Clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă!

Încă un maraton de vizite. Pe scurt: vineri am ajuns la Sibiu (pentru Faust-ul tulburător, montat de Silviu Purcărete pe muzica lui Vasile Şirli într-un spaţiu neconvenţional: imensa hală Balanţa, cu Ofelia Popii - Mephisto), iar seara am înnoptat la Pensiunea Maria din Gura Râului (unde – spune IL – Lucian Blaga ar fi scris versiunea sa a Faust-ului goethean), un loc foarte primitor în care am servit o cină şi-un mic dejun pe cinste (hrană delicioasă – meatfree - la discreţie, din produse naturale, iar ca bonus un mini-concert ad-hoc de colinde tradiţionale ardeleneşti, interpretate de hâtra gazdă şi de Ionuţ); sâmbătă am trecut pe la Muzeul „Astra” al Civilizaţiei Tradiţionale din Sibiu (unde IL e curator), apoi am mers la mănăstirea Şinca Veche (click pe sferele galbene) pentru rugăciunea de opt zile (în prezenţa naşilor şi finilor) de la cununia lui Claudiu cu Tatiana; am înnoptat la Academia de la Mănăstirea Sâmbăta (unde am întâlnit un grup zgomotos de liceeni din Bucureşti, care au nimerit în acel loc de parc-ar fi picat din lună); duminică am pornit spre schitul Pătrunsa.
Distanţele n-au fost tocmai scurte, însă a meritat efortul. Cu Pr. Valerian ne-am întâlnit duminică, după Sf. Liturghie. Cum afară a fost soare şi cald, ne-am plimbat puţin (noi trei, Oana şi Marius, Claudiu şi Tatiana) cu Pr.V prin împrejurimile Pătrunsei - moment în care îmi venea să strig (ca Faust): Clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă! Din tot discursul apologetico-dogmatic al Pr. reţin – ca aftertaste – gândul că, în ciuda a ceea ce credem în clipele de tulburare, nu suntem singuri. Că nu suntem cu totul stăpâni pe viaţa noastră, ci altcineva ne ocroteşte sau pur şi simplu se retrage şi ne lasă în voia patimilor noastre, iar atunci nici nu mai e nevoie să ne pedepsească. Că, în fine, problema care se pune este – folosind cuvintele Părintelui – spargerea buboiului (despătimirea), asumarea drumului înapoi înspre izvoarele de gând şi simţire când – asemenea copiilor nepervertiţi încă – nu ştim ce-i făţărnicia, vicleşugul, ţinerea de minte a răului, mânia sau ura.
La întoarcere am oprit într-o benzinărie să cinăm. Pentru că localul numit Viva (prezent în majoritatea benzinăriilor) nu avea mese şi scaune, am intrat alături într-un Mc Donald’s. Am revenit în acest fast food, emblematic pentru lumea contemporană, cu durerea de a fi simţit că am lăsat în urmă clipele de taină de la Pătrunsa. Cu nevoia de a recompune din memorie cea din urmă întâlnire (de până acum) cu Părintele.