Puterea bunătăţii

Realizat în, poate, cea mai fastă perioadă creatoare a lui Mircea Veroiu, Sfârşitul nopţii (1983), aduce în cinematograful românesc al anilor 80 un plus de spontaneitate şi autenticitate în raport cu experimentele calofile care îi compun opera. Stilul laconic - „minimalist” avant la lettre – de aici este însă sugestiv. Imaginea în alb-negru (Doru Mitran) şi decorurile (Andrei Both) compun inspirat atmosfera unui Bucureşti al anilor 80 pe cât de ademenitor, pe atât de năucitor: şantiere, baruri şi discoteci, camere din cămine de nefamilişti (ca-n viaţă sunt figurile personajelor din planul secund, jucate de: Constantin Brânzea, Magda Catone şi – în contre-emploi – Vasile Muraru) şi birouri de magistratură de pe pereţii cărora veghează portretul lui Big Brother-Ceauşescu, străzi la ore de vârf. Dinamică sau melancolică, muzica lui Adrian Enescu (feat. Aurora Andronache) înnobilează imaginea şi întregeşte povestirea.
Aşadar, dintr-o dubă de Miliţie, sub privirile atente ale gardienilor, coboară nişte deţinuţi. Scena este urmărită de sus, de la fereastra biroului său, de către un tânăr procuror, Matei (Mircea Diaconu, care-şi compune rolul - ce aminteşte de doctorul Irod din Mere roşii, de comisarul Toma din Actorul şi sălbaticii – cu aceeaşi discreţie, inteligent şi fără emfază). Revine apoi la ale sale: studiază nişte fotografii de la locul unui recent accident de circulaţie. Un tânăr vatman, Toma N. Gheorghe, (Gheorghe Visu), este învinuit că a omorât un pieton care – pe zebră! – i-a sărit în faţă. În acelaşi birou, un magistrat senior (Ion Vâlcu) cere unei dansatoare, Zamfira Dumitru (Adriana Şchiopu) să dea o declaraţie în legătură cu orgia la care, împreună cu trei „cetăţeni străini”, a participat. „Păi ce să mai ştiu? Eram aşa matoală...Cum, să scriu tot? Dom’le, io v-am spus, poate nu s-o fi-nţeles. Io n-am talent la scris. Io dansez.” întreabă ea şi vârstincul procuror zâmbeşte pe sub mustaţă, în timp ce-i soarbe din ochi decolteul provocator.
Ancheta din povestea scrisă de Marian Iordache este doar revelatorul unor caractere – vezi expresivele portrete de delicvenţi conturate de Răzvan Vasilescu şi Radu Vaida ori miliţianul interpretat de Petre Tanasievici – şi nu „vioara întâi” a naraţiunii. Pentru că nu contează atât „prinderea” culpabilului, cât privirea încăpăţânată a unui apărător al legii – un magistrat aflat la începutul carierei - asupra „jocului secund” al întâmplărilor. Veroiu nu este interesat să aducă pe ecran un erou justiţiar perfect, ca-n producţiile de serie cu somisari ori cu miliţieni politruci. Magistratul său e mai degrabă un tip vulnerabil, cu îndoieli şi o viaţă sentimentală – at best - „în curs de împlinire”. Vulnerabil este şi personajul Danei (ingenua şi răbdătoarea colegă de cameră a fetei pe care o curtează Matei) jucat de Mariana Buruiană. Dar poate că puterea lor (şi forţa lor de convingere) stă tocmai în această bunătate care-i face umani şi naturali.
Convins că inculpatul (vatmanul al cărui caz îi fusese repartizat) este de fapt nevinovat, procurorul Matei - în numele unei dezinteresate solidarităţi (Toma este venit, ca şi el, de la ţară la oraş, mai mult chiar: dintr-un sat învecinat) - e gata să-i ofere sprijinul. Ca atare, refuzând să fie orb (ca-n proverbiala expresie despre oamenii legii) sau indiferent, procurorul amână pronunţarea şi caută probe la dosar care să-l dezvinovăţească. „La puşcărie se poate ajunge foarte uşor, nu trebuie ajutat” – i-o retează el colegului său mai în vărstă, care - ramolit, blazat şi rob al unui osificator instinct de conservare – nu-i înţelege răbdarea. Năucit de situaţia în care se află şi de ritmurile citadine - fiind în cercetări, Toma a rămas fără job, cu perspectiva arestării - acest anti-erou (frate bun cu Puştiul din Faleze de nisip, jucat tot de Gheorghe Visu) începe să presteze munci „la negru” pentru dubiosul domn Gianny (Cornel Patrichi). Această eminenţă cenuşie din lumea interlopă bucureşteană îi promite „scăparea” contra unui infracţiuni: furtul unor valoroase clasoare de timbre din casa unui bătrân colecţionar. Procurorul însă e pe urmele lui Toma şi îl surprinde pe vatman chiar în clipa când – încă inocent – se pregăteşte să dea prima spargere. Speriat, fuge de la locul faptei (pe care n-a mai apucat s-o comită) şi, la capătul unei palpitante urmăriri prin centrul Bucureştiului, accidentul care a declanşat intriga se repetă: în goana lui, tânărul vatman sare în faţa unei maşini la un colţ de stradă - spre disperarea şoferului acesteia – şi are aceeaşi soartă ca victima sa.
În coda filmului (singura secvenţă în culori, amintind – prin acest procedeu – de finalul color, din altă lume parcă, din Andrei Rubliov), urmăritul şi urmăritorul se plimbă în tăcere pe malul iazului „cu salcia strâmbă” unde vor fi mers cândva amândoi la scăldat. Te desparţi apoi de filmul lui Veroiu convins – pentru o clipă – că vorbele lui Schiller au devenit realitate: „Există două mari virtuţi. O, de-ar fi de-a pururi unite: bunătatea mereu puternică, puterea mereu bună”.