Thirty-nine steps

One more week-end to go. On Saturday we visited a fine young couple: Graţiela & Cornel. Nice chat on films. Eventually we focused on Tarkovsky’s films. The chat was somehow affected by a certain amount of imbalance – understandable to a point, as it is not in the current state of affairs to be infected with the "madness" Tarkovsky’s films will spread to all who are ready to respond to his calling and sense of beauty. My host gave me food for thought as he claimed he was kind of put off by the Russian artist’s concern with the matter of faith and he even blamed Tarkovsky for having ridiculed his scientific characters for being spiritual impotent. True, if one considers Snaut and Sartorius (plus all the other scientists who mock at Berton’s discovery) in Solyaris, the Professor in Stalker. Yet, Chris as well as his father (both scientists) are somehow “saved”. My host claims he has only watched Solyaris and Stalker from Tarkovsky’s films and he loves the books that inspired these films, books he condiders to be nearly perfect. Thus, according to him Tarkovsky seems to have rather missed (or ignored) the whole point those books make. Anyway, it was nice talking to them. I do hope to meet them again and – why not? – watch together one of Tarkovsky’s movies before chatting on them.

On Sunday we cooked a meal (fired salmon and vegetables with rucola) for our friends (Alina, Ramona, Oana, Mircea, Mihaela, Cornel, Tatiana, Claudiu, Lia & Dorin) with whom we spent the evening. It was great to have them all with us. Now, the time we spent is but a memory, and so is my life of thirty-nine years – completed today (the 3^rd). My friends gave me fine gifts and a lovely card showing a man climbing (jumping?) over the peaks of a rocky mountain at sunset (or is it at dawn?) – and I suspect the one who bought it was thinking of the lyrics of that pop hit she knows I love these days - Rise Up:

My dream is to fly
Over the rainbow so high
Rise Up
don't fall down again
Rise Up
long time I broke the chains.
I try to fly a while so high
direction's sky

Very considerate and thoughtful they were when the wrote a little something on the card, wishing me to be surrounded by dear friends as I climb (Tatiana & Claudiu), to have a joyful climb (Oana & Mircea), to reach the end of the journey (Dorin & Lia’s wishes were the most…eschatological). The most surprising wish came from Mihaela & Cornel, who quoted...Nietzsche (?!) – knowing how much I fancy his shocking aphorisms. They were all very nice.

On my last birthday of the thirties my friends sang for me “Happy Birthday” and Theodor and Raluca joined them…Touching.

Not to forget: Mum, Raluca’s parents and her granny were also kind and considerate today (well...yesterday).

Warning

When I am an old woman I shall wear purple
With a red hat which doesn't go, and doesn't suit me.
And I shall spend my pension on brandy and summer gloves
And satin sandals, and say we've no money for butter.
I shall sit down on the pavement when I'm tired
And gobble up samples in shops and press alarm bells
And run my stick along the public railings
And make up for the sobriety of my youth.
I shall go out in my slippers in the rain
And pick flowers in other people's gardens
And learn to spit.

You can wear terrible shirts and grow more fat
And eat three pounds of sausages at a go
Or only bread and pickle for a week
And hoard pens and pencils and beermats and things in boxes.

But now we must have clothes that keep us dry
And pay our rent and not swear in the street
And set a good example for the children.
We must have friends to dinner and read the papers.

But maybe I ought to practice a little now?
So people who know me are not too shocked and surprised
When suddenly I am old, and start to wear purple.

(Jenny Joseph)

With God On Our Side

Oh my name it is nothin'
My age it means less
The country I come from
Is called the Midwest
I's taught and brought up there
The laws to abide
And that land that I live in
Has God on its side.

Oh the history books tell it
They tell it so well
The cavalries charged
The Indians fell
The cavalries charged
The Indians died
Oh the country was young
With God on its side.

Oh the Spanish-American
War had its day
And the Civil War too
Was soon laid away
And the names of the heroes
I's made to memorize
With guns in their hands
And God on their side.

Oh the First World War, boys
It closed out its fate
The reason for fighting
I never got straight
But I learned to accept it
Accept it with pride
For you don't count the dead
When God’s on your side.

When the Second World War
Came to an end
We forgave the Germans
And we were friends
Though they murdered six million
In the ovens they fried
The Germans now too
Have God on their side.

I've learned to hate Russians
All through my whole life
If another war starts
It's them we must fight
To hate them and fear them
To run and to hide
And accept it all bravely
With God on my side.

But now we got weapons
Of the chemical dust
If fire them we're forced to
Then fire them we must
One push of the button
And a shot the world wide
And you never ask questions
When God’s on your side.

In a many dark hour
I've been thinkin' about this
That Jesus Christ
Was betrayed by a kiss
But I can't think for you
You'll have to decide
Whether Judas Iscariot
Had God on his side.

So now as I'm leavin'
I'm weary as Hell
The confusion I'm feelin'
Ain't no tongue can tell
The words fill my head
And fall to the floor
If God's on our side.
He'll stop the next war.

(Bob Dylan)

In the Name of the Father

Revǎd cu emoţie In the Name of the Father (Jim Sheridan, 1993), datoritǎ temei care mǎ copleşeşte: întoarcerea fiului risipitor. Fondul / background-ul politic, however biased (unioniştii din Irlanda de Nord ar spune cǎ filmul, care se referă la evenimentele violente de la începutul anilor 70 din Irlanda de Nord şi din UK în general, este o propagandǎ IRA), are - pentru mine - o importanţǎ secundarǎ, conjuncturală, şi nu reprezintǎ mai mult decât un pretext pentru a vorbi, aşa cum sugereazǎ şi titlul, despre restaurarea unei relaţii distruse şi aparent pierdute dintre un tatǎ şi fiul său, despre deprinderea tatălui (un om, altminteri paşnic, la locul lui, un pacifist) de a spune „Nu” opresiunii.

„Eroarea judiciară” de care se ocupă filmul este soră (cinematografică) bună cu alte asemenea „erori”, evocate de Andrej Wajda (Czelowiek z marmuru), Lucian Pintilie (Reconstituirea, O vară de neuitat) sau Dan Piţa (Faleze de nisip). Şi totuşi, „gheara leului” (civilizaţia anglo-saxonă) se simte în film, orice s-ar spune. Persecuţia, în Regatul Unit, are alt miros (vezi, în filmul lui Jim Sheridan, condiţiile confortabile de trai dintr-o închisoare destinată infractorilor „deosebit de primejdioşi”) decât în spaţiul sovietic (Pokaianjie, neuitata Căinţă în regia gruzinului Abuladze, din 1984) sau sovietizat, unde exterminarea nu se făcea cu menajamente. Personajul evocat în film (Giuseppe Conlon) a existat, se pare, în realitate. În Belfast se află mormântul său. Dar - aviz amatorilor de pelerinaje! – este bine păzit, iar eventualii vizitatori s-ar putea trezi cu un glonte rătăcit direct în ţeastă.

Anyway

1 decembrie: Ziua Naţională a României (since 1990). Pe străzi trec oameni fluturând steguleţe cu roşu-galben-albastru şi – achiziţie recentă – steagul UE.

Dorinţa pe care PS mi-a sugerat să mi-o doresc de ziua Prezentării la templu a lui Theotokos abia acum mi-a răsărit în gând: să încerc – lucru nu tocmai la-ndemână – să mă port omeneşte în condiţii care aş fi ispitit să mă port răzbunător; să îmi păstrez calmul şi umorul atunci când îmi vine mai uşor să mă enervez. Ar fi, la urma urmei, o măsură profilactică şi un necesar drum înapoi, înspre starea de dinainte de corupere a nervilor, a inimii, a gândului. Ar fi adevărata metanoie şi o dovadă că, în sfârşit, pun în practică îndemnurile pline de înţelepciune din pemul Anyway (atribuit de unii lui Mother Theresa):

People are unreasonable, illogical, and self-centered.
Love them anyway.

If you are kind, people may accuse you of selfish ulterior motives.
Be kind anyway.

If you are successful, you will win some false friends and true enemies.
Succeed anyway.

The good you do today will be forgotten tomorrow.
Be good anyway.

Honesty and frankness will make you vulnerable.
Be honest and frank anyway.

What you spend years building may be destroyed overnight.
Build anyway.

People need help, but may attack you if you try to help them.
Help them anyway.

In the final analysis, it is between you and God.
It was never between you and them anyway.

În aşteptarea unui tramvai cumpăr, de la chioşcul din staţie, revista Formula AS (pe care nu obişnuiesc s-o citesc) fiindcă zăresc pe copertă fotografia unei dragi actriţe, care avea să debuteze în film prin 1976. În interviul ei aflu că ţine să se afle că atât ea, cât şi soţul ei (cineast) sunt credincioşi, merg regulat la biserică, se spovedesc, se împărtăşesc, au duhovnic etc. Good for them...Îmi amintesc involuntar de Eugen Ionesco, care, într-un interviu luat de un reporter în tren, este întrebat: „Credeţi în Dumnezeu?” „Ca sǎ rǎspund la aceastǎ întrebare – spune autorul Rinocerilor - ar trebui sǎ fiu ori foarte prost, ori foarte deştept.”

Cinema City

De azi există şi în Timişoara Cinema City (la Iulius Mall) – un multiplex de – se pare – şapte săli unde se pot viziona, în condiţii de confort sporit (fotolii, Dolby Surround, climă), block busters de „ultimă generaţie”, made in USA. Am adulmecat terenul fără să-mi doresc să intru în vreo sală – nu mă atrage repertoriul, deşi sper că vor fi şi suprize plăcute pe viitor.

Nu era nimeni cu 15 minute înainte de prima reprezentaţie, deşi titlurile din program trimiteau, fără nicio excepţie, la filme americane de aventuri. Ba poate că o excepţie totuşi era: ultimul film regizat de Robert Redford, dar omu’ rămâne – pentru mine – un actor bun, prestaţiile sale ca regizor nu m-au mişcat.

Îmi amintesc de spectacolele de gală, de la deschiderea unor săli de cinematograf din oraş, cu filme – obligatoriu – româneşti: cinema Dacia s-a deschis în 1980 cu Al treilea salt mortal, cinema Timiş în 1983 cu filmul lui Iulian Mihu, Comoara, cinema Unirea în 1985 cu Declaraţie de dragoste. Azi, ele sunt fie abandonate frigului şi mizeriei (Timiş), fie cu destinaţia schimbată (Dacia, Unirea), ca toate celelalte nouă săli de cinematograf existente în Timişoara în 1989. A mai supravieţuit doar Studio – spaţiu rece şi neprimitor, la fel ca sala Timiş. E lipede că în Timişoara (cel puţin) nimeni n-a iubit cinematograful din funcţionarii plătiţi de stat să gospodărească buna desfăşurare a difuzării filmelor în judeţ. Dovadă că praful s-a ales de aproape toate sălile.

Concert cu Romanian Piano Trio, în aceeaşi sală friguroasă (Capitol), dotată astă-seară cu două radiatoare electrice dispuse pe scenă, printre instrumentişti. Astăzi: Edward Elgar – Concertul în mi minor pentru violoncel şi orchestră, op. 85; Jean Sibelius – Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră, op. 47; Edvard Grieg – Concertul în la minor pentru pian şi orchestră, op.16.

Deconstructing Woody

În Deconstructing Harry (Woody Allen, 1997 - varianta allenianǎ a Fragilor sǎlbatici de Bergman), sub pretextul unei cǎlǎtorii la colegiul unde studiase cândva şi de unde fusese expulzat pe motive disciplinare (iar acum este chemat pentru a i se înmâna un important premiu literar) se dezvǎluie (se descoase) viaţa personajului principal: scriitorul (de origine evreiascǎ) Harry Block. Trecut cam de multişor de prima tinereţe, divorţat de trei ori, vlǎguit de propriul talent şi – aşa cum sugereazǎ şi numele sǎu – blocat la capitolul inspiraţie, Harry îşi întâlneşte personajele pe care le-a plǎsmuit dupǎ chipul şi asemǎnarea celor apropiaţi (familie, prieteni) şi care, dupǎ ce şi-au regǎsit în cǎrţile sale secretele şi minciunile, îi devin ostile. O replicǎ rapel: „Our lives consist of how we choose to destroy them.” Şi o fazǎ: Harry (Allen) - iremediabil atras de prostituate - aduce acasǎ o negresǎ. Dupǎ consumarea „momentului” femeia îi reproşeazǎ oarecum cǎ a durat cam multişor pânǎ s-a încins: „lt took you a while. l didn't think you'd make it.” Rǎspunsul lui Harry: “l was having a little problem focusing. Finally, l got the right fantasy. l thought of a woman l saw in the Sixth Avenue... and l coupled her with Svetlana Stalin. lt's the daughter of the dictator. It worked.” În Love and Death, Sonia (Diane Keaton) îl spune lui Boris (Allen): „There are many different kinds of love, Boris. There's love between a man and a woman. Love between a mother and a son.” Replica lui Boris: “Two women. Let's not forget my favorite.”

Una din temele preferate ale regizorului, reluatǎ în Deconstructing Harry, este satirizarea fundamentalismului religios, aşa cum se manifestǎ el în ticurile şi automatismele de gândire ale omului de rând. Personajul lui Woody Allen se întreabǎ de ce fiecare grupare (religioasǎ) crede despre sine cǎ l-a apucat pe Dumnezeu de-un picior (în film se face o referire strictǎ la fundamentaliştii evrei, dar chestiunea rǎmâne la fel de actualǎ şi funcţioneazǎ încǎ prea bine în orice altǎ paradigmǎ religioasǎ) şi viseazǎ la o lume în care oamenii nu mai sunt preocupaţi pânǎ la paroxism de „adevǎrul absolut” pe care cred că – ei şi numai ei - îl deţin: „Wouldn't it be a better world if not every group thought they had a direct line to God? …They're clubs. They're exclusionary. They foster the concept of the other so that you know who to hate.” Harry către sora lui mai mare (o fundamentalistă evreică): “A question: lf a Jew gets massacred... does it bother you more than if it's a Gentile... or a black or a Bosnian?” Replica surorii lui (o psihiatrǎ ce îşi descoperǎ, dupǎ ce a devenit mamǎ, “rǎdǎcinile etnice”): “Yes, it does. l can't help it. It's my people.” Harry: “They're all your people.” Şi iată cum ne intersectǎm de universul lui Walt Whitman, aşa cum apare el în poemul On the Beach, At Night Alone :

A vast similitude interlocks all,

All spheres, grown, ungrown, small, large, suns, moons, planets,

All distances of place however wide,

All distances of time, all inanimate forms,

All souls, all living bodies though they be ever so different, or in different worlds,

All gaseous, watery, vegetable, mineral processes, the fishes, the brutes,

All nations, colors, barbarisms, civilizations, languages,

All identities that have existed or may exist on this globe, or any globe,

All lives and deaths, all of the past, present, future,

This vast similitude spans them, and always has spann'd,

And shall forever span them and compactly hold and enclose them.

...O cugetare, zice-se, brâncuşianǎ sună aşa: „Se crede cǎ Dumnezeu e sus, omul pe pǎmânt şi dracul dedesubt...De ce n-am crede cǎ locuim toţi împreunǎ, aici pe Pǎmânt?” Indeed

The Guy in the Glass

When you get what you want in your struggle for self,
And the world makes you king for a day,
Then go to the mirror and look at yourself,
And see what that guy has to say.

For it isn’t your father or mother or wife,
Whose judgement upon you must pass.
The feller whose verdict counts most in your life
Is the guy staring back from the glass.

He’s the feller to please, never mind all the rest,
For he’s with you clean up to the end,
And you’ve passed your most dangerous, difficult test
If the guy in the glass is your friend.

Some people may call you a straight shooting chum
And think you’re a wonderful guy,
But the man in the glass says you’re only a bum
If you can’t look him straight in the eye.

You can fool the whole world down the pathway of years,
And get pats on the back as you pass,
But your final reward will be heartache and tears
If you’ve cheated the guy in the glass.

[Dale Wimbrow]

When did the world begin?

“When did the world begin and how?”

I asked a lamb, a goat, a cow.

“What’s it all about and why?”

I asked a hog as he passed by.

“How will the whole thing end, and when?”

I asked a duck, a goose, a hen.

And I copied all the answers, too:

A quack, a honk, an oink, a moo!

(anonymous)

Adolescenti pe mare

Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă taiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pân' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.

(Nichita Stănescu)

A noiseless, patient spider

Today is the Feast of St. Andrew (“the first of the Apostles to be called”) - a time – for me - to remember the other two great Andrei: Andrei Roublev and Andrei Tarkovsky. In Sculpting in Time Tarkovsky was to write: “It seems to me that the individual today stands at a crossroads, faced with the choice of whether to pursue the existence of a blind consumer, subject to the implacable march of new technology and the endless multiplication of material goods, or to seek out a way that will lead to spiritual responsibility, a way that ultimately might mean not only his personal salvation but also the saving of society at large; in other words to turn to God. He has to resolve his dilemma for himself, for only he can discover his own spiritual life. Resolving it may take him closer to the state in which he can be responsible for society., that is the step which becomes a sacrifice, in the Christian sense of self-sacrifice.” His words seem to somehow echo the lyrics of Walt Whitman, who was also concerned of forming bridges of communication, like a “noiseless, patient spider’ does when it launches forth, out of itself, filament after filament, till the gossamer thread it flings eventually catches somewhere:

A noiseless, patient spider,

I mark'd, where, on a little promontory, it stood, isolated;

Mark'd how, to explore the vacant, vast surrounding,

It launch'd forth filament, filament, filament, out of itself;

Ever unreeling them - ever tirelessly speeding them.

And you, O my Soul, where you stand,

Surrounded, surrounded, in measureless oceans of space,

Ceaselessly musing, venturing, throwing - seeking the spheres, to connect them;

Till the bridge you will need, be form'd - till the ductile anchor hold;

Till the gossamer thread you fling, catch somewhere, O my Soul.

Notre musique

Am văzut ultimul film de Jean-Luc Godard la Festivalul de Film European (de acum un an sau doi, n-are importanţă, ştiu că era un frig năpraznic în sală) - Notre musique (2004), un pseudo-documentar filmat la Sarajevo, cu câteva momente chiar reuşite. Dialogul intelectualist a supravieţuit la Godard chiar şi la 45 de ani de la victoria sa cu À bout de souffle.

Pretextul poveştii: expozeul pe care Mr. Godard lui-même îl susţine la Sarajevo pe tema legăturii dintre cuvânt şi imagine, în faţa studenţilor de acolo – ocazie cu care binecunoscutul regizor alege să vorbească despre zone incendiare şi extrem de vulnerabile (cum este şi Orientul Mijlociu, la care se face referire adesea, sau condiţia indienilor din America).

Şi încă ceva – poate secvenţa-cheie a filmului. Se vorbeşte la un moment dat despre o tânără catolică şi despre experienţele ei mistice. Fata declarase că ar fi văzut-o pe Fecioara Maria. Episcopii locului ar fi întrebat-o cum arată cea pe care a văzut-o. Aşa ca în picturile maeştrilor europeni? şi îi arată atunci diverse albume cu reprezentări ale Fecioarei. Fata, de fiecare dată, spune că Fecioara nu arăta astfel. Deodată înalţii prelaţi îi aşează în faţă o reproducere a unei vechi icoane bizantine. Atât de veche încat ochii şi o parte a feţei nu se mai pot zări datorită cariilor vremii. În clipa aceea fata exclamă: „Aşa arăta!” ... Frumoasă istorisire şi cu mult tâlc în ce priveşte nevoia omului de a a vedea Sacrul, dar şi posibilităţile de revelare a Sacrului, în arta bizantină.

Ar mai fi de adăugat câte ceva despre un cadru splendid filmat la celebrul pod din Mostar (distrus şi apoi reconstruit bucată cu bucată). Casele răsfirate pe colinele din apropiere se reflectă în apa râului într-un fel aproape impresionist.

Psycho

One Sunday evening two men met in a London pub. One of them was very unhappy.

“Life is terrible, everything in the world is really boring,” he said.

“Don’t say that”, said the other man. “Life is wonderful! The world is so exciting! Think about Italy. It’s a wonderful country. Have you ever been there?”

“Oh, yes. I went there last year and I didn’t like it.”

“Well, have you been to Norway? Have you ever seen the midnight sun?”

“Oh, yes. I went there for my honeymoon and we saw the midnight sun. I didn’t enjoy it.”

“Well, I have just returned from a safari in Africa. Have you visited Africa yet?”

“Yes, I went on safari in East Africa last year and I climbed the Mount Kilimanjaro. It was really boring.”

“Well,” said the other man, “I think that you’re very ill. Only the best psychiatrist in London can help you. Go to see Dr Greenbaum in Harvey Street.”

“But I am Dr Greenbaum,” answered the man sadly.

Romanian Piano Trio plays Sibelius, Grieg, Elgar

Recital extraordinar cu Romanian Piano Trio (Alexandru Tomescu – vioară; Horia Mihail – pian; Răzvan Suma – violoncel). În program: Edvard Grieg – Sonata în la minor pentru violoncel şi pian, op.36, Jean Sibelius – Patru Humoreşti pentru vioară şi pian, Edward Elgar – Sonata în mi minor pentru vioară şi pian, op. 82, Jean Sibelius – Trio Loviisa în Do major, JS 209. Interpreţii – tineri de până-n 40 de ani, s-au încălzit (într-o sală aproape goală şi – ca de obicei – friguroasă) pe acordurile celor trei nordici şi au dat un bis din Astor Piazzolla. În pauză l-am întâlnit pe fostul meu profesor de geografie din gimnaziu (Theodor Gabor), nelipsit de la concerte. Ni s-a alăturat toboşarul-şef al orchestrei Filarmonicii care se plângea – şi pe bună dreptate – că de când cântă aici, la Timişoara, sala Filarmonicii nu este încălzită, iarna.

Omul in uniforma

Omul în uniformă este tipul de grandomanie umană pe care experienţele extremiste de dreapta şi stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Se netează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanţele, se ţesesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară. Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil.

Omul în sacou este supus erorilor. Omul în uniformă este infailibil. Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident. N-am încredere decat în omul singur, dar în el am foarte multa încredere.

(Mihail Sebastian – Cum am devenit huligan)

Biscuitul norocului

viaţa, viaţa

de unde atâta putere

de unde atâta combustibil al speranţei

şi nervii ca un porţelan gata să-l spargi,

la dracu toate acestea

bea bătrâne şi dă-le cu tifla

celor născuţi să nu înţeleagă nimic,

e atât de subţire filamentul inimii

încât o dată ars

degeaba îţi vor mai da dreptate

degeaba te vor mai plânge

isterici toţi

într-o perfectă democraţie a tristeţii

viaţa este desigur doar una

şi tu, cel obişnuit să te consumi pentru alţii

păstrează o respiraţie calmă şi pentru tine,

bucură-te, măcar o dată,

de zăpezile care-şi trag poalele peste munte

şi inspiră adânc lumina binefăcătoare a zorilor

tu, care ai înţeles surâsul ca pe răsăritul gândurilor

în spatele îndepărtatelor plaje

confrunt­ă-te acum cu mărunta libertate a halbei de bere

şi urlă ca un rândaş acrit

căruia i s-a şterpelit chenzina

adună-te bătrâne,

arcul nervilor tăi prea adesea plezneşte

mai priveşte şi tu în preajmă

cum fericirea n-are nevoie nici pe departe

de combustibilul perfecţunii

iar unii ronţăie mulţumiţi

în staulul larg al bulevardelor

biscuitul norocului

(Lucian Avramescu)

To Sir, with Love

It’s been 21 years since my dear ex-teacher (Aurel Rus) passed away. He had been my French teacher for almost seven years. Unexpectedly he got sick one day (apparently as a result of a chest injury), was diagnosed with a form of cancer which grew into metastasis. I visited him while he was in the hospital – I wanted to see him one more time. He was very weak. We talked about literature and the importance of having reading activities well organized. A few weeks later I went to his funeral. One of the most cynical of my colleagues gave a speech in his memory. I remember that day very well. I hadn’t lost anybody so dear before. For many a time to come I was to believe that he was still alive, I just couldn’t get used to the idea that he was no more, that he had died. I still have difficulties in accepting that people who are no longer alive will only continue to live in the memories of the ones they were closed to. May he rest in peace.

Zăngănitul de arme

oamenii vorbesc între ei

şi aud un zăngănit de arme în cuvintele lor,

oamenii vorbesc între ei

de la un meridian la altul,

de la un continent la altul,

se strigă dintr-o parte în alta a zilei

oamenii se bat pe umeri

de ai crede că sunt prieteni de când lumea

şi aud, clar, un zăngănit de arme

sub hainele lor,

oamenii râd unii de alţii

şi petrec unii cu alţii

în timp ce pun la cale,

urzesc,

întind năvoade, zbilţuri, conspiraţii,

oamenii vorbesc între ei

ai crede că o veche prietenie îi leagă

dar eu ştiu

că zăngănitul de arme din cuvintele lor

nu anunţă nimic bun

(Lucian Avramescu)

Varsta inocentei - La lengua de las mariposas

La Lengua de las mariposas / Lecţia despre fluture (1999) este una din acele experienţe magice, de neuitat, care ne aminteşte cu nostalgie de frumuseţea idilică „vremurilor vechi” (evocate în filme precum: Il Giardino dei Finzi-Contini, 1900 sau La vita è bella), într-o vreme când timpul (anii turbulenţi şi fanatici imediat premergători Războiului Civil din 1936) – la fel ca în Moromeţii lui Marin Preda – nu mai avea răbdare cu oamenii. Noile transformări şi „glisări” sociale (naşterea fascismului) sunt reflectate în conştiinţa micuţului Moncho, zis şi Vrăbete (Manuel Lozano), un băieţel astmatic de şase ani.

Adaptat de scenaristul Rafael Azcona după romanul lui Manuel Rivas Que Me Quieres, Amor, Lecţia despre fluture urmăreşte relaţia dintre Moncho şi (în regia lui José Luis Cuerda) vârstnicul său învăţător liberal (şi „anarhist”, căci iubeşte natura şi libertatea mai mult decât dogmele bisericeşti sau pe cele politice), Don Gregorio (Fernando Fernan Gomez) – paralela cu prietenia neobişnuită dintre băieţelul şi proiecţionistul din Nuovo Cinema Paradiso este inevitabilă. Un copil sensibil, un dascăl dăruit meseriei sale, câteva tuşe ideologice uşor teziste (idealizarea taberei republicane, sprijintă de muncitori, intelectuali şi alţi simpatizanţi de stânga în detrimentul forţelor naţionaliste de dreapta: aristocraţia, armata, Biserica Catolică – vehement ostile politicii celei de-a doua Republici Spaniole), niţel umor şi chestiuni de familie – toate surprinse în scurtul moment de respiro, pe când Spania cocheta cu democraţia şi socialismul – sunt ingredientele pe care regizorul José Luis Cuerda le foloseşte în acest film de o frumuseţe pastorală (director de imagine: Javier G. Salmones, muzica: Alejandro Amenábar) despre convingeri (morale, politice, religioase), memorie şi laşitate, despre fanatism şi pierderea inocenţei.

O poveste – de ce nu? – despre sacrificiu (deci, indirect, un film despre Hristos) şi preţul libertăţii, interesată nu atât de subtilităţile de limbaj ale artei cinematografice, cât de a reaminti că oroarea războiului lasă urme adânci peste ani.

Pastel

mai ninge cu zăpezi surprinzătoare

pe partea mea de continent, cum cad

pe gulere, pe ghete, pe fulare

aceste semne de astral răsad

parcă se scutură în noi de-a pururi

livezi uitate în copilărie

pe răsucite, mătăsoase şnururi

primim o grea şi sinceră solie

vârteju-acesta dezmorţeşte iată

al streşinilor samovar rebel

iar tinereţea-n noi asediată

se prinde cu galop nebun în el

ah, aş striga ca vaşnicul poet

voi sănii neguroase şi voi cai

pe străzi bucureştene cu polei

călare pe un nărăvaş tramvai

mai ninge cu zăpezi surprinzătoare

pe partea mea de continent, cum cad

pe gulere, pe ghete, pe fulare

aceste semne de astral răsad

săpând prin sufletele noastre vad

spre o iubire tainică şi mare.

(Lucian Avramescu)