Mintea actorului cea de pe urmă – Dan Nuţu

Pe la mijlocul anilor 70, Dan Nuţu era, de zece ani, vedetă. În teatru şi în film. Chipul său trimitea imediat la James Dean şi Zbigniew Cybulsky. Era, în film, un rebel cu sau fără cauză. A jucat în filmele celor mai mari regizori: Manole Marcus (Cartierul veseliei), Lucian Pintilie (Duminică la ora 6), Andrei Blaier (Apoi s-a născut legenda, Dimineţile unui băiat cuminte, Ilustrate cu flori de câmp), Dinu Tănase (Prea mic pentru un război atât de mare, Dincolo de nisipuri), Mircea Mureşan (Asediul, Bariera, Porţile albastre ale oraşului, Împuşcături sub clar de lună), Alexandru Tatos (Rătăcire), Dan Piţa (Tănase Scatiu). În 1979, pe când filma Întoarcerea lui Vodă-Lăpuşneanu, s-a supărat pe tot ce însemna lumea românească – cinematografică sau nu – şi a plecat încotro a văzut cu ochii. „Plecatul – mărturiseşte actorul într-un recent interviu luat de Iulia Blaga - a fost o tâmpenie la câte vize aveam pe paşaport pentru ţări pe care nu le văzusem niciodată. Nu mai aveam ce face în România. Cu Nicolaescu nu am făcut niciodată şi nici nu aveam de gând să fac filme. Nu mai aveam cu cine lucra. Le făcusem pe toate. Făcusem şi teatru, şi film, şi mă plictisisem de amândouă. Teatrul nu-mi plăcea. Când repetam era OK, dar când joci Elisabeta I cinci ani de zile...” Tipic pentru personajul Dan Nuţu.

În toate filmele de mai sus actorul Dan Nuţu strălucea. Era „altceva” decât personajele, contrafăcute, de tineri mai mult sau mai puţin „revoluţionari”. Avea viaţă, culoare, era – nu e puţin lucru! – autentic. Dar revelaţia Dan Nuţu avea să se producă (aşa cum, în fine, recunoaşte actorul, în acelaşi interviu) în două din filmele cele mai puţin cunoscute (de critici, dar mai ales de public), datorită opoziţiei puternice din partea cenzurii şi difuzării: Meandre şi 100 de lei, ambele în regia lui Mircea Săucan. Într-un anumit sens, „mintea sa cea de pe urmă” de acum nu e cu totul nouă. La începutul anilor 90, actorul, proaspăt revenit în România avea să recunoască într-un interviu TVR ceea ce acum spune din nou: „Săucan era un regizor special pentru că era şi foarte special ca om. Pe mine nu mă ducea pe atunci mintea la ce avea el în cap sau de ce mi-a dat să spun în Meandre din „Cartea junglei” de Kipling.” Urmează, în continuare, un tribut de suflet adus regizorului Mircea Săucan: „Realizările lui, care erau total novatoare pentru vremea respectivă (chiar mult peste Pintilie sau Ciulei), erau - păstrând proporţiile - similare cu ce făcuse Orson Welles. Mă refer la noutatea pe care a adus-o.” Altundeva, Dan Nuţu numea cele două filme de Săucan „a definite cut above”. Altfel spus, Cezarului, ce-i al Cezarului. Dar – nota bene – aceste aprecieri magna cum laude aduse lui Săucan vin la numai câţiva ani distanţă după rândurile laconice pe care, cu chiu cu vai, le-a scris despre regizor pentru volumul Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan: „…dacă n-ai nimic frumos de spus, nu spune nimic. Sounds better in English: If you can’t say anything nice, don’t say a thing.”