Din calea lupilor - nu, nu e o figură de stil, ci un mod de aşezare în (sau, şi mai corect, de ieşire din) lume - Monahul ne vesteşte despre o carte prefaţată de Costion Nicolescu. Printr-un link involuntar îmi amintesc că, prin 1992, ziarul Cotidianul publica în suplimentul său un material extrem de interesant despre viaţa şi filmele lui Andrei Tarkovski sub semnătura aceluiaşi Costion Nicolescu. Titlul cărţii, deliberat anonime, vestite nouă de Monah sună aşa: „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului (de un autor necunoscut, ceea ce aduce a reclamaţie anonimă). Pe copertă, o palmă monstruoasă de Nosferatu, cu patru degete şi unghii prelungite, deasupra unui crucifix.
Sigur, o să facem ascultare şi ne grăbim la lectură. Dar – n-am putut să-mi reţin acest gând – eu sufăr nu de prea multă toleranţă, ci de … intoleranţă. Intoleranţa, mă corectează Monahul, nu este un concept (un termen, o noţiune etc.) al Evangheliei, ci unul născocit de vremurile seculare, post-creştine. Intoleranţa, mai spune el, presupune îngăduirea răului, ori el, răul, ar trebui mai degrabă corectat, pedepsit, stârpit. Da, am răspuns, dar cine sunt acei executori vrednici de această operaţie extrem de complicată, în fond, în stare să identificarea şi apoi să înlăture răul? Cine sunt călăuzele noastre, azi, care să fie vrednice de o astfel de misie? Nu cumva răul a pătruns până în măduva celor care se erijează în învăţători, în călăuze, în justiţiari şi tămăduitori?
Drept care, recunosc, îmi e cu neputinţă să trag linia şi să spun: de-aici până aici ţine „răul”, de-aici până aici e „binele”. Complicat, foarte complicat… Soljeniţân, marele mărturisitor al veacului XX, a spus-o cât se poate de limpede: „Linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi. Această linie e mişcătoare, ea oscilează în noi de-a lungul anilor. Chiar şi o inimă stăpânită de rău prezervă un bastion al binelui. Chiar şi în inima cea mai bună, dăinuie un colţişor de unde răul n-a fost dezrădăcinat.”
Revenind la titlul cărţii ce ne-a fost recomandată, mă întreb unde anume se mai păstrează, fără nicio urmă de ipocrizie, acea creştinătate nedezcreştinată de „zelul toleranţei”? Poate că bătălia aceea - nevăzută, din umbră – întru recuperarea duhului dătător de viaţă al creştinătăţii se duce tot în inima noastră. Acolo suntem chemaţi să facem lumină, să-l dăm la iveală pe părintele minciunii. Care, în treacăt fie spus, are adesea appeal şi deşte atrăgătoare, nu hidoase, precum cele decupate din filmele horror şi folosite moralizator pe post de bau-bau, ca ilustraţie de carte…
