Adio, Mădălina!

Nu am fost niciodată fan-ul Mădălinei Manole – solistă pop, în ascensiune, în (aproximativ) ultimul deceniu din veacul XX şi, în descreştere, în primul din veacul XXI. Nu am îndrăgit-o în mod deosebit şi nu am fredonat melodiile pe care le cânta - în special cele ale lui Şerban Georgescu, Pygmalion-ul care a consacrat-o. Dar a fost mereu o prezenţă agreabilă. Fapt e că, datorită repetatelor difuzări la radio-TV la începutul anilor 90, vocea ei avea să devină parte din universul sonor în care am crescut.

În ziua când solista împlinea 43 de ani o aripă de înger căzut a luat-o din aceste lume. A lăsat în urmă un copil de un an şi sute de mii de admiratori îndureraţi. Mass media din România a transformat vestea morţii ei neaşteptate într-o ştire-bombă. Brusc, a început să se vorbească despre calităţile ei artistice, despre activitatea ei solistică, deşi de ani de zile posturile de radio au neglijat-o şi – temându-se că nu (mai) face rating-ul scontat - au refuzat, sistematic, să îi includă piesele recente în vreun play list. Nimic nou în asta - la fel s-a întâmplat şi cu Laura Stoica.

Oamenii legii trimişi să investigheze cazul s-au pronunţat (unii spun că prea repede) şi au dat verdictul: sinucidere. Dacă aşa a fost, gestul ei de a-şi curma zilele va rămâne – pentru toată lumea - de-a pururi neînţeles. Ceva-ceva, totuşi, s-ar putea înţelege de aici: viaţa omului (mai ales când este artist) atârnă – ca în povestea din Fraţii Karamazov - de o foiţă de ceapă. Este suficientă o clipă de distracţie (de distragere a atenţiei, de rătăcire) pentru a răspunde, fatal, chemării glaciale şi a face pasul spre abis. De fapt, pentru a da câştig de cauză Nefârtatului.

…Când pleacă dincolo atât de repede un om care ţi-a fost câtuşi de puţin drag, nu te poţi abţine să nu-i spui – postum - în gând: Mai stai o clipă, nu pleca…Viaţa e frumoasă!

P.S. Abia acum - mărturisesc, via internet - am ajuns să ascult interpretările ei din albumul 1997, Lină, lină, Mădălină, în care, acompaniată de o orchestră populară, cântă o serie de melodii cunoscute din repertoriul Mariei Tănase, Ioanei Radu, Mariei Lătăreţu, Lucreţiei Ciobanu ş.a.

Shut up!

Cuvinte adânci, precum fântânile fără fund: „Plăcut este Domnului când te depărtezi de răutate şi jertfă cu curăţenie este când te desparţi de strâmbătate.” Aşa grăit-a Ecclesiasticul (Isus, fiul lui Sirah). Dar pentru asta e nevoie de fixarea ochilor gândului (a voinţei) pe un reper nemişcător. Altminteri îţi slăbeşte nădejdea şi te complaci în resemnare. Ori „a fi pe cale” presupune altceva decât a fi pe unde s-o nimeri (adică pe nicăieri). „A fi pe cale” înseamnă să simţi cum te depărtezi de ceea ce te zdrobeşte şi te pierde. Adică de fleacuri.

Şi ajungem tot la Cuvânt, la Timp, la Rost întru împăcare sau unime. Opusul acestei stări nu este altceva decât dezbinarea, „omul din om”, multitudinea de voci, de măşti care roiesc în capul omului ce şi-a pierdut liniştea şi odihna sufletului.

Mă urmăreşte de ani de zile o imagine. Există, la începutul filmului din anii 30 al regizorului Alexandr Dovjenko intitulat Pământ, o scenă în care un bătrân cu plete albe îşi presimte obştescul sfârşit. Este înconjurat de ai săi (familie, consăteni), care îi stau aproape până în ceasul petrecerii sale din această viaţă, şi de mormane de mere. Un copilaş care i-ar putea fi nepot (ori strănepot) îl priveşte zâmbind. Cel pe cale să-şi dea duhul îi zâmbeşte la rându-i. E, în schimbul lor de priviri, un fel de transfer de energie. De la cel ce pleacă înspre cel ce vine şi invers.

„Spune-mi cum a murit ca să-ţi spun cum a trăit.” „Citeşte numai la final.” O, câtă vrajbă ar fi amânată dacă s-ar ţine seama de aceste vorbe înţelepte... Dar nu, omul „dezlegat” de la curăţenia inimii, se dezleagă şi la limbă, dorind dreptate hic et hunc. I se pare mult prea mult să aştepte judecata cea de Sus. Îşi face dreptate de unul singur şi învârtoşează inimile, strică buna înţelegere şi sluţeşte ce-a mai rămas din sufletul său mobilat cu neuroni…Măcar de i-ar mai rămâne de sămânţă vreunii ca să poată spune Înşelătorului, cât nu e prea târziu: Basta! Până aici, tâlharule, şi mai departe nu-ţi permit! Asta înseamnă a împlini cuvântul Ecclesiasticului: „Cine se spală de la mort şi iarăşi se atinge de el, ce i-a folosit spălarea? Aşa omul cel care posteşte întru păcatele sale şi iarăşi merge şi face aceleaşi. Rugăciunea lui, cine o va asculta? Şi ce a folosit smerindu-se pe sine?” Sau al Sf. Iacov referitor la adevărata libertate: „Cine s-a uitat, însă, de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se nu ascultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa. Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică.” Altfel spus: Shut up! Silence is best.