Saturday 14 February 2009

Sound as sight

Pe Andreea Medinschi am întâlnit-o în atelierul părinţilor ei (amândoi artişti plastici renumiţi) pe la mijlocul anilor 90. Cândva, prin 1992 parcă, dl. prof. Cornel Ungureanu încercase să iniţieze un proiect cinematografic (şi nu numai) care – datorită unui mecena şarlatan ce a fugit cu banii - avea să îngheţe înainte de a debuta. Mama Andreei, Geta Medinschi (azi scenograf la TNT), trebuia să se ocupe de layout-ul publicaţiei în care noi, studenţii, eram chemaţi să scriem. Câţiva ani mai târziu ne-am reîntâlnit cu ocazia serilor de cinematecă pe care (cu sprijinul directorul RADEF de atunci, dl. Vasile Tudose) le organizam la cinematograful central „Studio”. Ţin minte că, într-o seară, după proiecţia Cabaret-ului (regizat de Bob Fosse), am luat-o pe Geta acasă la noi şi, împreună cu mama, am mai stat de poveşti despre filme, filme, filme. O dată chiar am corespondat cu părinţii Andreei, pe când stăteam în Belfast. Geta mi-a trimis, ţin minte, o foarte frumoasă felicitare de Crăciun (a pictat-o chiar ea), pe care încă o păstrez. Andreea era pe atunci elevă de liceu şi se pregătea să studieze Dreptul. Am revăzut-o acum, după mai bine de zece ani, la dl. Jereb. A venit însoţită de un operator să-l filmeze pe Theodor. Între timp, aflu chiar de la ea, a studiat în paralel Dreptul şi Jurnalistica şi face, de nişte ani, emisiuni culturale pentru o televiziune timişoreană.
Astăzi Analog TV a difuzat materialul filmat cu Theodor, Sunetul ca o lumină, în care am spus că literatura muzicală în română este foarte săracă. Dacă va persevera în studiul pianului (sau al altui instrument), Theodor va trebui să-şi folosească din plin memoria. Şi să aibe parte de mentori care – cu îndelungă răbdare şi pricepere - să-i desăvârşească formarea sa muzicală.

Golden Age

Seara am fost în vizită pe la Anca & Irina. Am întâlnit-o acolo pe cumnata Ancăi cu băieţelul acesteia. Copiii s-au jucat cu o minge uriaşă de plastic şi-au alergat încoace şi-ncolo, au făcut tumbe, fără să ştie, desigur, că vine o zi în care nu vor mai fi copii. La vârsta lor, orice gafă e scuzabilă orice răutate nu e de fapt răutate. Am urmărit câteva cadre din Faleze de nisip, care se difuza pe canalul ProCinema – multiplu exerciţiu de măiestrie (pentru regizorul Dan Piţa; pentru scenaristul Bujor Nedelcovici din al cărui roman, Zile de nisip, Piţa a decupat o poveste foarte aproape de ceea ce îl interesa în acel moment: un conflict între un om realizat din punct de vedere profesional, un om la apogeu şi un altul, în aparenţă un nimeni, care se va dovedi însă mult mai puternic, mai rezistent psihic; pentru compozitorul Adrian Enescu; pentru operatorul Vlad Păunescu; pentru actori: Gheorghe Visu, Victor Rebengiuc, Carmen Galin, Marin Moraru, Ion Vâlcu, Vasile Cosma, Valentin Uritescu, Oana Pellea, Ovidiu Schumacher, Ileana Ploscaru) pus sub obroc şi redat publicului abia în februarie 1990. Un film pe care l-am aşteptat câţiva ani şi pe care, iată, am reuşit să-l văd abia atunci când a picat guvernul ceauşist. O operă cinematografică aparte, aşa cum după 1990 nu se mai fac la noi. Puţin după ora 19.00 am căutat pe net frecvenţa Radio Pontes, unde Costi avea emisiunea „Nostalgic on-line”. Am reascultat astfel o nouă selecţie a acestui DJ - acestui om - atât de special (melodii pop din anii 60-80, cortine muzicale etc.), foarte aproape de ceea ce ascult eu în mod obişnuit.

Perenitatea parabolei

Un amic mă vesteşte bucuros de neaşteptata sa victorie asupra unui mutual friend. Lupta lor e de idei şi, mai mereu, proaspătul - pare-se - învingător, era ironizat şi looked down upon de către cel care, cu un foarte pertinent şi dezvoltat spirit critic (pentru care mi-a câştigat respectul), îi taxa prompt fiecare lăudăroşenie (nevinovată în fond, întotdeauna însă motivată de un exces zel întru a duce o viaţă duhovnicească aşa cum „scrie la carte”) şi „derapare” spre habotnicie. Iată că de data asta s-au inversat rolurile ... Aşa e: suntem, pe rând, farisei şi vameşi, într-o alternanţă (materie-spirit) ce-şi are originile şi sfârşitul în eternitate.

Dincolo de orice comentariu ce s-ar putea aduce simpaticei lor hârjoneli de idei rămâne raportarea (fiecăruia dintre noi) la pilda vameşului şi a fariseului. Un lucru îmi pare cert: nicicând nu e prea târziu pentru a ne lipi, în duh, de mintea fariseului, care-l dispreţuia pe vameşul cel păcătos. Uneori mă întreb cum se face că, deşi conştientizăm starea inferioară a fariseului (a fratelui fiului risipitor), cu cât îl desconsiderăm mai mult şi căutăm să ne îndepărtăm de el, cu atât mai tare ajungem să-i semănăm. E ca-n cugetarea lui Pascal: „Omul nu e nici înger, nici fiară, însă atunci când doreşte să devină înger, devine fiară”.