To Sir, with hate

Dascălii din România, între ultimele perle de cinism de tip Popeye („…Spun că au salariul mic, deşi au o normă de 16 ore pe săptămână. … Eu i-aş spune domnului profesor că dânsul are totuşi 16 ore pe săptămână, iar eu muncesc 16 ore pe zi. Dacă va face un calcul să vadă cu cât e plătit pe oră, va constata că e mai bine plătit decât mine … aşa e viaţa în capitalism”) şi înjurăturile „piraţilor” (comentatori de pe forumuri) ce ar vrea să pună la zid profesorimea impostoare: „Bă, loazelor de profesori nu vă e ruşine să minţiţi ca ordinarii că munciţi 40 de ore, că veniţi la şcoală cu 4 ore înainte ca să pregătiţi ora. Voi veniţi cu 10 minute după ce începe ora şi plecaţi pe poartă imediat cum terminaţi ora. Bă, loazelor, am fost cabanier şi jigodii ca voi nici măcar într-un an nu am văzut cu copiii în excursii de frică să vă asumaţi responsabilităţi. Are dreptate preşedintele: La muncă! În România vă e ruşine să aveţi al doilea job, dar peste graniţă curăţaţi şi c....t fiindcă acolo nu-l cunoaşte nimeni pe „domn profesor”. Ar trebui să vă băgaţi capul în pământ de ruşine la nivelul la care se află învăţământul românesc. Sunteţi mai proşti, mulţi dintre voi, decât cei în faţa celor care mergeţi. Nu ştiţi să deschideţi un calculator, nu sunteţi la zi cu informaţiile, vă interesează doar salariul şi pensia.” Ambele perspective divulgă aceeaşi stare de lehamite faţă de învăţământul românesc.

Magazinul de vise

Pe vremuri, şi ce vremuri frumoase, în cetatea în care m-am născut aveam să descopăr că există câteva magazine cu profil ciudat. Atunci, în anul de graţie 1989, când plopul a făcut pere, aceste magazine din oraşul meu – sălile de cinema - se numeau: Capitol, Timiş, Dacia, Arta, Victoria, Constructorul, Studio, Parc, Unirea, Melodia, Muncitoresc Fratelia, Steaua Roşie Mehala, Muncitoresc Freidorf. (Fără a mai socoti cele cinci grădini de vară sau sălile cu proiecţii de filme pe 16 mm.) Şi fiecare dintre ele – uneori în şase reprezentaţii pe zi - vindea vise. Aveam să le descopăr treptat, iar pânza albă pe care se proiectau mii de iluzii a devenit, pentru mine, cea dintâi catapeteasmă. Era fereastra prin care evadam spre nenumărate lumi imaginare, într-o vreme în care gardienii de la frontiera ţării aveau puştile îndreptate spre interior, nu spre în afară.

Precum personajul Miei Farrow din The Purple Rose of Cairo eram nedezlipit din cinematografe. Iubeam până şi „icoanele” pe care, diverşi funcţionari le strecurau sub vitrinele de reclamă (ah, cât îi invidiam pentru privilegiul – credeam eu – de a avea acces la depozitul cu afişe de cinema). Idolii au fost, mai întâi, Tarzan - omul maimuţă, Stan şi Bran, „ciocoflenderul” de Piersic şi „dinozaurul” (de azi) Nicolaescu. A fost apoi întâlnirea crucială cu Toma Caragiu din Actorul şi sălbaticii. Au rulat, desigur, o groază de filme conjuncturale (ruseşti, chinezeşti, nord-coreene, bulgăreşti, româneşti etc.), filme-conservă sau filme „alimentare”.

Dar au existat (mai rar, de bună seamă, dar – spre deosebire de vremurile de acum - au existat!) şi filme-eveniment, ca nişte „sculpturi în timp”. Filme de la care plecai „alt om”, care te puneau pe gânduri şi – dacă le urmăreai cu atenţie – îţi dezvoltau capacitatea de a contempla, de a reflecta, de a analiza. Te îmbogăţeau sufleteşte şi te înnobilau ca om. „Fantezii!” – vor spune unii, neîncrezători în posibilitatea cinematografului ca artă de a transcende realitatea, de a capta „freamătul vieţii” şi sufletul omului. Dar fantezia lor nu amăgea şi nu era o simplă schimbare de decor. Şi poate că nici nu era fantezie, căci nu urmăreau să distreze mintea cu „un alai de alte lumi posibile” (dar neesenţiale), ci „o solicitau să se concentreze asupra realităţii, transfigurând lumea şi metanoizând eul” – după cum spunea Nicolae Steinhard referindu-se la „fantasticul credinţei”. Aşa a fost, la începutul anilor 70, întâlnirea cu Andrei Rubliov, iar zece ani mai târziu, experienţa stranie cu un film numit Călăuza – film ce şi-a pus amprenta adânc asupra mentalului celor care l-au vizionat. (Câţi dintre spectatorii Călăuzei sunt încă credincioşi idealului - donquijotesc, hristic - pe care Tarkovski îl sădise atunci în inimile privitorilor este o altă poveste.) Aşa au fost experienţele cu filme regizate de Nikita Mihalkov, Andrej Wajda, Kristof Zanussi, Milos Forman, Jiri Menzel, Istvan Szabo, Sydney Pollack, Liviu Ciulei, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc etc. Unii, mai norocoşi, au fost mai „jucaţi”. Cu alţii, opoziţia factorilor de decizie (în privinţa difuzării) a fost de zeci de ori mai puternică şi filmele lor sunt încă de „nişă”, cvasi-necunoscute chiar în cercurile de specialitate.

Un amic din „tânăra generaţie” (care a împlinit deunăzi un sfert de veac de existenţă) şi-a propus să-şi facă de ziua lui cadou o (re)vizionare a Călăuzei. Pe suport digital, evident. „Este foarte dens, greoi. Trebuie văzut pe ecran mare…” – au fost primele lui cuvinte după vizionare. Are dreptate. Şi m-am gândit că, pe cât de nefiresc şi de suprarealist e să găseşti, azi, în repertoriul cinematografelor (câte au mai rămas, şi nu numai din ţara asta) filme de Tarkovski, de Kurosawa, de Bergman, de Antonioni, de Bunuel sau Fellini (pentru a pomeni doar pe câţiva dintre regizorii consacraţi în jumătatea a doua a secolului XX), pe atât de firesc era atunci (în anii 60-70-80) să intri – într-un cinematograf obişnuit, nu într-o sală de cinematecă – la filme „clasice” sau „antichităţi” ale marilor regizori ai lumii. Orice proiecţie cu un astfel de film (atunci când nu era, „la cererea publicului”, reprogramat cu un „film de casă”) aducea o imensă bucurie în anii aceia sordizi, cenuşii.

Azi, din cele 13 „temple” ale filmului, în urbea mea au rămas doar două, şi ele pe cale de dispariţie. Celelalte şi-au schimbat destinaţia ori sunt lăsate în paragină. Pe lângă ele, a apărut de câţiva ani complexul Cinema City, cu vreo şapte săli de proiecţie. Condiţii de lux. Repertoriul însă, în mod constant, cuprinde exclusiv filme americane realizate în anul în curs (comedii, SF, melodrame, acţiune, suspans, poveşti de dragoste, desene animate), dintre cele care distrează mintea cu „un alai de alte lumi posibile” dar neesenţiale, nesolicitând-o să se concentreze asupra realităţii, spălând spectatorii pe creieri şi idiotizând eul.