Deunăzi, pe mess, un amic timişorean convertit la capitalism (locuieşte acum în Bucureşti, unde îşi face masteratul în jurnalistică şi lucrează la redacţia unei reviste) îmi dă de veste că un cunoscut critic de film se ia de mine într-o revistă culturală numită Dilemateca. A doua zi Raluca avea să cumpere revista cu pricina şi, citind rândurile (altminteri harmless) care mi-au fost semnalate, mi-am dat seama că ar trebui mai degrabă să mă bucur (pentru că, iată, omul mă citează – chiar dacă nu fără condescendenţă asortată cu maliţie – şi îmi urmăreşte comentariile de pe Liternet, despre care spune că sunt informate) decât să mă supăr: „Mă amuză să citesc, pe excelentul portal Liternet, textele despre cinema (altminteri informate) ale unui anume domn Marian Rădulescu: acesta nu ratează nicio ocazie de a strecura, indiferent de filmul în discuţie, numele Elenei Dulgheru – autoarea unei monografii patetice despre Tarkovski. O fi soţul doamnei? Osârdia cu care o face (periodic şi rapsodic) mă îndeamnă să cred că da. Sau e vorba despre vreun fan înverşunat? Într-un text recent despre Dan Piţa, dânsul nu uită să amintească, într-o paranteză: „cum scria inegalabil E.D.”; prcizarea are acel farmec indicibil cu care cineva ar spune: „cum scria inegalabil Ion Dodu Bălan”... Amicul meu din Bucureşti zice: Te-ai răfuit cumva, cândva cu acest om? Brusc îmi vine-n minte un schimb de replici pe care l-am avut cu autorul rândurilor din Dilemateca pe forumul Cinemagia. Dar asta s-a întâmplat acum vreun an. Deschisesem acolo un subiect de discuţie intitulat „Romanian soundtracks 4ever: Adrian Enescu”. (In)sensibil (din motivele lui) faţă de muzica de film (faţă de muzică în general şi faţă de muzica de film a lui Adrian Enescu în special), domnul critic de film - care (prin ICR, numit fiind de H.R. Patapievici) este acum un fel de ambasador al filmului ro în lume - a emanat următoarele: „adrian enescu - HELP: the horror, the horror! TOATE muzik romaneask d film e groaznik: loud, bombastik, invazivă... d multe ori omoara filmu - sau ce-a mai ramas din el " Şi pentru că a cerut ajutor, m-am grăbit să i-l ofer. I-am răspuns: „oare de unde ne vin nouă - cinefili ori nu, 'guru' ori 'novici' pe diverse forumuri, dar oameni până la urma, cu toţii - formulări dintr-acestea apodictice? să fie dintr-o păguboasă autosuficienţă? că muzica din filmele ro (şi nu doar muzica, dar şi SOUND-ul în general, datorită neglijării sau indiferenţei faţă de componenta numită inginerie de sunet ori sound design - treabă care prin alte părţi este o afacere, o meserie executată cu profesionalism) este adesea nepotrivită cu imaginea, cu celelalte componente ale filmului - mai ales după 1989 - este adevarat, însa şi aici mai există excepţii. dar să afirmi că toată muzica românească de film , luată la grămadă, fără nuanţare, fără o profunzime a judecăţii fenomenului (aşa cum e de presupus să găseşti la un critic de film care se respectă) este chiar aşa cum pretinde als (bombastică, groaznică etc.), presupune fie o putere de înţelegere comparabilă cu a unui ... messiah (ceea ce este, totusi, unlikely), fie o dulce şi suavă ignoranţă (corijabilă, totuşi, dacă există dorinţa de îmbunătăţire) ce ţine de 'păcatele tinereţelor' , drept care poate fi iertat...în rest, despre als numai de bine". Meciul continuă. În ziua următoare, Alex Leo Şerban (căci despre el e vorba) răspunde aşa: „DA asha e. MIE 'toată muzik ro d film' mi s pare asha cum am scris mai sus... dar poate k n-am eu ureke muzicală, mai ştii? (sau k prefer filmele fără niciun fel d muzik) k gust (bun) ştiu sigur k am... oricum, nu mă omor după muzik în general: aş putea trăi f bine şi fără ea. case closed.” N-am tăcut nici eu şi i-am răspuns din nou: „...da, bine spus (în sfârşit!): MIE , adică ŢIE aşa ţi se pare că stau lucrurile cu muzica de film românesc, cu muzica de film şi cu muzica în general. mă întreb însă cui servesc – în cronici care se vor scrise de un „connoiseur”, de om cu „gusturi bune” – părerile despre muzica de film ale unuia ce se declară neintresat de muzica de film şi neinteresat de muzică în general, de cineva care spune că poate trăi bine mersi şi fără muzică. în orice caz, nu celor care recunosc şi preţuiesc – folosindu-şi, de bună seamă, facultăţile critice, imaginaţia, sensibilitatea – rolul muzicii (şi al zgomotelor) într-un film, într-o piesă de teatru, în viaţă în general. afirmaţiile de mai sus ale lui ALS îmi par mai de grabă venite din partea unui (cel mult) licean mofturos şi teribilist – un fel de Bubico ajuns la adolescenţă - care spune ceva de genul: da, probabil că nu am organ pentru vedere, că nu mă pricep la pictură, însă mi se pare că amestecul acestor culori e „bombastic, horror”, că tabloul ăsta n-are valoare, că pictura în general n-are valoare, dar pot trăi foarte bine şi fără pictură etc. etc....” Reacţiile n-au întârziat să apară. Unul din forumişti (care se pare că-l cunoaşte destul de bine pe A.L.Ş.) trimite un prim feedback şi răspunde (apropo de ultima întrebare): „Nimănui.”, adăugând (referindu-se la „păguboasa autosuficienţă” pe care o bănuiam la criticul cu pricina): „Pui întrebări retorice”. Iar apelativul de Bubico îl distrează copios: „HAHAHA ! Very funny ! U are a funny guy ! O să te obişnuieşti cu timpul, ăsta e cusurul lui "Bubico".”În privinţa celor scrise în Dilemateca pot spune doar atât. N-am citat-o pe E.D. în fiecare comentariu pe care l-am trimis pe Liternet. Am făcut-o în două rânduri. O dată cu referire la un film de-al lui Tarkovski (în articolul despre Stalker, Zona sau spaţiul taboric) şi atunci când m-am referit la filmele lui Dan Piţa de după 1985 (în textele Pas în doi: Apogeul unui regizor şi Dan Piţa – inspirat şi expirat). Am afirmat că E.D. scrie inegalabil (nu ştiu dacă asta mă transformă într-un „fan înverşunat” de-al ei) doar pentru că am remarcat că – din păcate – este singurul autor ce a publicat o carte (care nu este nici monografie şi nici patetică, aşa cum notează maliţios A.L.Ş.) despre Andrei Tarkovski din România. Îmi amintesc că acum vreo 12 ani am fost la Istambul şi, într-una din librăriile de acolo am găsit nu una, ci câteva cărţi despre marele regizor, scrise de autori turci, la care s-au adăugat alte câteva traduse în turcă. Totodată, cartea Elenei Dulgheru face apropierea (demers lădabil şi - în spaţiul românesc cel puţin - unic) între filmele lui Tarkovski şi icoana ortodoxă, aşa cum o înţelege Tradiţia Patristică a Bisericii de la Răsărit. Cât despre textul referitor la Dan Piţa, am citat-o pe E. D. fiindcă am găsit în rândurile ei (o cronică la Second Hand) o interpretare deloc pătimaşă, justă şi obiectivă a evoluţiei lui artistice, de după 1990 în special. Am remarcat limbajul elegant şi argumentele folosite. Ce-i drept, comentariul E.D. nu este teribilist, şocant, monden-umoral sau justiţiar-apodictic pentru a fi pe gustul lui A.L.Ş. & co. Altfel, cum spuneam şi pe Cinemagia, despre A.L.Ş. numai de bine.
Inocenţa copiilor care sunt gata să-ţi mărturisească năzbâtiile cu maximă transparenţă e dezarmantă. Voinţa tinerilor de a-şi face jurăminte şi de a-şi puncta viaţa cu momentele oficierii unirii (irepetabile, solemne) este, în felul ei, prilej de uluire, în care spui: life is a miracle as long as people get married.
