O altă rugă pentru părinţi

Aseară, preţ de un ceas, în freezer-ul numit Sinagoga din Cetate (concesionată, pe câţiva zeci de ani, Filarmonicii Banatul) am fost toţi trei, împreună cu Oana, Marius, Sorin & Buni la un concert de tip chamber music. Trio-ul „New Cantilena” (Adrian Mardan – chitară, mandolă; Eugen Morăriţa – vioară; Horaţiu Roman – flaut) a susţinut un recital de muzică clasică (Rahmaninov: Vocalise op.34 nr.14; Granados: 5 dansuri spaniole; Fürstenau: 3 piese op.35; Bartók: Dansuri româneşti) şi – împreună cu Csaba Santa (contrabas), Cristian Raţiu (percuţie) – contemporană (Muza Cantabile; Cântec alb; Portraits: Ana-daily steps – toate cele trei piese pe muzică de Adrian Mardan). Din program, o singură piesă a fost cu adevărat catchy (înainte de a merge la concert): Vocalise de Rahmaninov, despre care ştiu de la Adrian Enescu. El a realizat chiar un fel de remix electronic pe care l-a combinat cu nişte secvenţe din filmul suedez „pre-istoric” Trăsura fantomă / Korkarlen (1921) de Victor Sjostrom. Până la urmă întreg recitalul s-a dovedit a fi catchy, chiar şi piesele de muzică experimentală, contemporană de Adrian Mardan.

Am scăpat, trebuie să recunosc, de două prejudecăţi thanks to Pr. RN. Cu vreo câteva săptămâni în urmă, pe când se aflau în vizită la noi, l-am pomenit pe Tudor Gheorghe (care, culmea, exact în acele clipe – aveam să aflu asta a doua zi – susţinea un concert în Timişoara) şi am spus că este un autor de muzică pe care l-am evitat. Motivaţia mea era că patriotismul melodiilor sale (gen: „Acolo este ţara mea / şi neamul meu cel românesc. / Acolo eu să mor aş vrea, / acolo vreau eu să trăiesc”) mi se părea cam triumfalist. Pe subiectul ăsta (de care s-a făcut atâta caz) prefer întotdeauna cântece asemenea celor cântate de Mircea Romcescu (în prelucrarea muzicală a lui Adrian Enescu) în episodul al treilea al Ardelenilor: „Dor de ţară, pânea mea amară / revedea-te-oi iară pân’ la primăvară. / Cât îi lumea am tot colindat, / vine vremea să mă-ntorc la mine-n sat. / Am gustat de toate, am şi dat de greu / Vreau acum la mine-n sat, / în satul meu, al meu, satul meu...” Mi se pare infinit mai puţin emfatic, mai firesc, mai autentic. Anyway, am ascultat până la urmă CD-ul cu muzici de Tudor Gheorghe, apărut recent cu un ziar de mare tiraj. Versuri clasice şi orchestraţii surprinzător de...simfonice. Deci costisitoare. N-a sunat rău. Fără să fiu fan al acestui fost cântăreţ al Cenaclului Flacăra al UTC, nu mai sunt neapărat un adversar al muzicii sale.

Tot punct ochit, punct lovit avea să fie şi filmul, vai, sentimental din 1981, On Golden Pond. Până ieri am evitat constant să-l văd ori de câte ori am avut prilejul. L-am bănuit de tratarea dulceagă a temei: conflictul dintre generaţii. Ei, dar pe lângă clişee hollywoodiene, filmul acesta (pe muzica lui Dave Grusin) are în distribuţie trei vedete: Katharine Hepburn, Henry Fonda şi Jane Fonda. Şi un actor care, în vremea aceea, se afla între două trenuri de succes: cu un an înainte, 9 to 5 (alături de Jane Fonda, Dorothy Parton şi Lilly Tomlin) şi, un an mai târziu, Tootsie (alături de Dustin Hoffman): Dabney Coleman. On Golden Pond este un film necesar despre îmbătrânirea ireversibilă a unor oameni care au fost mereu tineri la spirit şi care, bineînţeles, n-au crezut că bătrâneţea va fi atât de insuportabilă. Cei doi bătrânei încă mai au chef de poante şi fac haz de necaz pe refrenul „Bătrâneţe, haine grele”. Tandreţea lor (jucată, repet, de doi mari actori) mi s-a părut dezarmantă. Doi oameni care au îmbătrânit frumos, doi „călugări” - etimologia cuvântului călugăr (kalos, geron) spre asta ne trimite, călugărul fiind un „bătrân frumos”. Există însă o relaţie nelămurită, aceea dintre tată şi fiică. Şi această tensiune nu-i dă pace tatălui - mai ursuz acum, mai cârcotaş – să treacă la cele veşnice. Conştiinţa nu-l lasă în pace, îi rosteşte numele fiicei sale (o femeie divorţată, ajunsă la 40 de ani, pe punctul de a începe o „partidă bună” cu un dentist) şi – deşi n-are curajul să recunoască – vrea împăcare. Cea care va „năşi” această împăcare va fi mama (un fel de Miss Ellie din Dallas, dar jucată inteligent de Katharine Hepburn). Ea o va trezi la realitate pe fiica supărată de-o viaţă pe un tată autoritar şi miştocar. Îi va spune că viaţa merge înainte, că fiecare om are neîmpăcările sale, traumele şi frustrările sale dar viaţa merge înainte şi nu merită chinul de a te lega la nesfârşit de ceea ce a fost: „Don't you think that everyone looks back on their childhood with a certain amount of bitterness and regret about something? You're a big girl now. Aren't you tired of it all? Bore, bore. It doesn't have to ruin your life, darling. Life marches by, Chels. I suggest you get on with it.” Fiica nu se lasă îmbunată cu una-cu două. Pretinde că tatăl ei e egoist, indiferent, că nu l-a simţit prieten niciodată. De-aia nici nu-i poate spune „tată”, ci Norman. Lovitura finală, din partea mamei (dată însă cu tact şi cu egală iubire pentru soţ şi fiică): „Chels, Norman is 80 years old. He has heart palpitations...and trouble remembering things. Just exactly when do you expect this friendship to begin?”

Cu alte cuvinte: e mult prea târziu pentru justiţia cerută de orgoliile noastre rănite. E vremea ca noi - fii şi fiicele părinţilor care „enigmatici şi cuminţi, plini de boli şi suferinţi” se întorc în pământ – să încetăm a mai aştepta ca ei, taţii risipitori şi mamele risipitoare, să se întoarcă la copiii lor cu cenuşă-n cap. Acesta e, poate, chiar mesajul filmului: timpul nu mai are răbdare. Soarele poate apune de-acum în orice clipă. Şi ar fi păcat să rămânem închistaţi şi ţâfnoşi până-n pânzele albe. Împăcarea se produce fără surle şi trâmbiţe. Fica reuşeşte să rostească – pentru întâia oară – cuvântul „tată”. După care pleacă la casa ei. Nu ştim dacă se vor mai vedea vreodată, dacă va veni să-şi viziteze mai des părinţii tot mai neputincioşi, aşa cum, după împăcare, a promis. Alta e miza filmului: au scăpat fiecare – prin mărturisirea cea mereu amânată – de o inimă rea (şi temătoare) şi, cu o putere mai presus de fire, au dobândit o inimă nouă.

Compassion

Chiar mă gândeam, în trecutul foarte-foarte apropiat (adică în ultimele zile, şi nu numai) ce mare şansă au oamenii să trăiască alături, ca prieteni şi în bună înţelegere şi cum o ratează atât de des prin vorbe usturătoare aruncate la nimereală, care seamănă dezbinare şi resentimente in the long run. Şi care strecoară, invariabil, înstrăinarea, însingurarea şi răceala (e vorba de răceala iubirii). Oricâte eforturi aş face, mi-e imposibil să înţeleg (şi să folosesc) expresia cold and religious pe care simpaticul Rubicond o aşează la încheierea postării sale (pentru care îi sunt recunoscător), ca răspuns la textul meu anterior, Same-sex attraction. Lămurirea în privinţa acestei sintagme mi se pare esenţială, pentru că de aici pleacă totul.

Subiectul cu pricina (same-sex attraction) mi se pare nu delicat, ci extrem de delicat şi chiar cred că necesită nuanţări. Atâta doar că atunci când pomenim – ironic sau nu – despre toleranţa (creştinească), e bine să ştim unde ne aflăm. Înăuntrul sau în afara ei. Iar dacă năzuim să ne aflăm înăuntrul ei, atunci se cade să fim mai îngăduitori în primul rând cu noi înşine şi să veghem ca nu cumva ceea ce arătăm cu degetul la alţii să fie de fapt în noi înşine. E vorba, de fapt, despre îngăduinţă, căci termenul de toleranţă şi-a câştigat în mod regretabil conotaţii ideologice, politice etc. Dacă însă năzium să ne situăm, ca „liber cugetători” în afara paradigmei creştine, dacă – în Biserică fiind, prin Botez – pretindem că suntem „în afara Ei”, aş fi tare curios să citesc – înainte de orice comentariu – un „jurnal al fericirii” (fie şi varianta demo) al unei astfel de persoane, acum, „luminate”. Aş putea, eventual, înţelege care sunt motivele serioase şi grave care ar împiedica respectiva persoană să mai fie parte din Biserică. Nicolae Steinhardt era neîntrecut în a-L binevesti, celor care se declarau atei, pe „Dumnezeu în Care spui că nu crezi”. Ce înseamnă, apoi, acel „noian de "na-na"-uri cu iz fundamentalist”? Eu cred - chiar cred! - că există loc în Biserică pour tout le monde. Nu numai pentru fundamentalişti, fanatici şi radicali. (În plus de asta, nu cumva noi înşine suntem tributari unei forme subtile de fundamentalism – altul decât cel zis-religios?) Mi se pare deci la fel de nepotrivită sintagma „biserică pentru heterosexuali”. Pentru că heterosexualitatea nu este o condiţie necesară şi suficientă spre a fi parte din Biserică, nici homosexualitatea nu ar trebui să fie criteriul ei de bază. Citatul din Steinhardt, pe care l-am redat, nu cred că este „în mod deosebit îngust”, chiar dacă – recunosc – monahul de la Rohia nu a stat bine niciodată la capitolul political correctness. Cred că trebuie înţeles, şi nu judecat „de sus” sau „din afară”. „Chiar nu observi cât de aberant este să compari homosexualitatea cu hoţia?” Este şi nu este aberant. Părinţii spuneau, şi nu cred că se înşelau: „Fereşte ochii tăi să vadă deşertăciuni, căci slobozenia omoară sufletele”. Aşa că: atenţie la frumuseţea străină! Dacă însă considerăm că totul ni se cuvine (orice lucru, orice persoană de pe lume), de bună seamă că atunci nu mai e vorba de hoţie. Că totul e permis. Dostoievski a scris, cum ştii, despre asta. Rezultatul: după crimă (crima de a crede că totul e posibil „geniilor”, „aleşilor”, „supraoamenilor”, inclusiv omuciderea) urmează pedeapsa (învăţătura, educarea, predania, îndreptarea), care e viaţa întru Hristos pe care – prin Sonia - avea s-o descopere Rodion Romanovici în celula din Siberia.

În privinţa homosexualilor pot să înţeleg că nu e uşor deloc şi nici de dorit să dai verdicte. Tocmai de aceea nu împărtăşesc „na-na-ul fundamentalist” venit din partea clericilor (sau mirenilor) aprigi şi nici atitudinile isterizante anti-gay. Asta reiese, cred, din ceea ce am scris. Dar dacă există un fundamentalism religios, de ce n-ar exista şi un fundamentalism „demitizat” şi „demitizant” ce se vrea total nereligios, „emancipat” de „obscurantismul religiei”, trufaş în raport cu rânduiala cea de mii de ani a omului? De ce trebuie să-l accept numaidecât acea „religie”? Dostoievski avea, încă o dată, dreptate: „Omul nu poate trăi fără a îngenunchia. Dacă-L alungă pe Dumnezeu, îngenunchiază în faţa unui idol de lemn sau de aur sau imaginar.”

Pot să înţeleg că natura, dacă vrei, a lucrat şi lucrează în chip ciudat uneori, că „rolul particularităţilor genetice în "alegerea" (sic!) orientării sexuale” nu e de neglijat., că „un om devine de obicei homosexual la o vârstă extrem de fragedă şi din cauze deosebit de variate, unele traumatice, altele mai puţin”, că „după acea perioadă timpurie a dezvoltării psihicului, orientarea sexuală este cimentată” şi „NU mai e o chestiune de alegere dacă este homosexual sau nu”, că „rămâne de ales dacă îşi reprimă această natură, daca poate (fiziologic şi psihic) participa şi la un act heterosexual, dacă optează pentru bisexualitate, sau pentru homosexualitate soft şi alte asemenea detalii” etc. etc. etc.. Am reţinut tema pentru acasă pe care mi-ai propus-o, e o temă luuuungă şi grea – recunosc. De aceea mă abţin să dau verdicte. Mă întreb însă dacă tu ai primi o altă „temă pentru acasă şi pentru aiurea”. Anume, că a te încăpăţâna să rămâi în Biserică (şi a nu o abandona ca pe o plagă cancerigenă pentru minte şi trup) nu este neapărat semn de idioţenie şi nu e neapărat o formă de handicap...Sau poate că - în raport cu ceea ce e „lumesc” – e. Prin urmare, nu cred că Nicolae Steinhardt – asemenea fundamentaliştilor mai mult sau mai puţin anonimi care îl citează – avea neapărat cunoştinţe fragile în problema homosexualilor. Ştiu că avea o înţelegere rafinată a multor lucruri, inclusiv a fenomenului numit dandism. Ştiu că iubea scrierile lui Oscar Wilde, Mateiu Caragiale, Proust et comp. Că el însuşi a avut o tinereţe predispusă la astfel de experienţe dandy şi boeme, aşa cum reiese şi din excelentul studiu al lui George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. În citatul referitor la bisericile pentru homosexuali din America, Steinhardt se arăta contra segregaţiei în Biserică pe criterii de „orientare sexuală”, motivând că şi aşa scandalul în jurul lui Iisus şi Bisericii Sale a luat amploare şi există – mai cu seamă în occident – tot felul de biserici şi bisericuţe. (Există acum şi aici, dar importate.)
În privinţa fenomenelor ireversibile, mă încăpăţânez să mă număr printre cei care, asemenea lui Steinhardt, credeau în „făptura cea nouă” care poate deveni omul, atunci când este „în Hristos”. Dar, vai, aceste lucruri sună probabil ca un enervant şi desuet şi fundamentalist bzzzzt în urechile şi minţile celor care nu concep o lume decât şi numai în afară de orice rânduială bisericească. Pentru că participarea la o Liturghie, de exemplu şi întreg cadrul liturgic oferit - cu o mai presus de fire generozitate - de Biserică îi dă omului prilejul să-şi reconsidere gândurile, sentimentele, identitatea...Vorbeşti – îndreptăţit - despre rasişti, însă întreb din nou: nu este tot o formă de rasism să arăţi cu degetul spre cei care – „ignorant”, scrii tu - se încăpăţânează să nu adere la ultima ideologie politică en vogue: „Dar discuţia devine complicată, aşa că e mai simplu să blamăm (ignorant) tot ce ne pare în dezacord cu "spiritul" religiei preferate, indiferent cât de natural (chiar inevitabil) ar fi acel lucru.”? Bun, să zicem că aşa este. Dar care e atunci „spiritul religiei preferate”? Există un singur răspuns corect pe care trebuie să-l iau ca atare?

Nici homosexualii şi nici hermafrodiţii („cei cu genitale ambigue”) nu cred că trebuie „şterşi cu buretele”, exterminaţi, detestaţi. Trebuie pur şi simplu îngăduiţi. Aşa cum îi îngăduim pe atâţia alţii. Asta încercam să spun. Cred însă că omul este foarte vulnerabil – poate în vremurile actuale mai mult decât oricând – la acea „legiune de demoni” şi de idei care mai de care mai seducătoare. Nu ştiu dacă este un noroc pentru omenire că unii dintre oameni „au trait fără să pună la suflet toate aberaţiile emise de cei "cold and religious" ce încearcă să ne ţină de mânuţă”....Există o anume siguranţă în acest tip de discurs care, mărturisesc, mi se pare suspectă. Iar radicalismul şi fanatismul (sau chiar fundamentalismul) latent din acest punct de vedere mi se pare cel puţin la fel de periculos şi de păgubos ca acela profesat de activiştii religioşi – radicali, fanatici şi fundamentalişti.

Nu sunt deloc toate bune şi frumoase (decât pentru cei care nu vor să vadă că lucrurile nu sunt simple), mai ales în chestiunea de faţă – asta încercam să spun. Postarea mea făcea apel la raţiune, într-adevăr, însă nu atât la raţiunea „iluministă”, cât la raţiunea mirată de lumina Taborului. Ceea ce este cu totul altceva.