Uhvati ritam

Am fost la un concert de muzică veche (viola de gamba, violoncel, lăută, flaut, voce) la Dom. Full house and at least half of the audience was under 35. La ieşire ne-am întâlnit cu amicul nostru, MP şi n-am scăpat ocazia să ne înţepăm pe seama apartenenţei la „the true catholic church”. I-a scăpat chiar şi o profeţie, avertizându-ne că nu mult va trece şi poporul român se va converti şi va deveni – urmând, zice el half-jokingly, exemplul mitropolitului Nicolae - catolic (adică romano-catolic). A amintit iar de rolul progresist al greco-catolicilor în istoria românilor. După ce ne-am despărţit de el m-am gândit o clipă cum ar fi dacă...Mi-am amintit însă de nenumăratele cazuri când cei care apărau ortodoxia (mai ales monahi precum Maxim Mărturisitorul, pentru care rămânerea în Biserica Ortodoxă era însuşi sensul vieţii) nu se dădeau la o parte să plătească preţul suprem pentru asta. Deşi e astăzi ignorată sau (încă) necunoscută în frumuseţea ei restauratoare, ortodoxia a fost mereu apărată. Una peste alta, nu mor caii – vorba populară - când vor câinii. Pe de altă parte, are şi MP dreptate: halul în care arată bisericile ortodoxe azi e jalnic, iar influenţele reprezentărilor plastice (excesiv de pietiste, de dulcege) numai bizantine (ortodoxe) nu sunt. Din foarte multe puncte de vedere terenul pentru apropierea şi contopirea cu Roma e cam pregătit, astfel că e nevoie de argumente serioase şi care se bazează, în orice caz, pe altceva decât ceea ce oferă la vedere bisericile ortodoxe de azi, pentru ca să te mulţumeşti cu statutul de catolic (în crezul ortodox, rostit în engleză, se spune: „I believe in one Catholic and Apostolic Church”) pentru a nu râvni la cea de romano-catolic. Pentru ca să nu mai vorbim de contextul şi mentalitatea politically correct în favoarea Romei. Whatever, în astfel de dispute pe tema ortodoxiei şi catolicismului (chiar cu pravoslavnici) prefer să mă declar ateu şi să ies din joc. N-am stofă (diplomaţie) de politician.

Înspre casă a condus Raluca, assisted by her dad. Mai trebuie să intre-n ritm în ce priveşte ambreiajul, schimbătorul de viteză, celelalte pedale etc. Vorba unui hit sârbesc (mă rog, din fosta Iugoslavie) de prin anii 80: Uhvati ritam!

Somewhere in time

Există – pentru cei mai mulţi necunoscută – o comoară de mare preţ ascunsă în spatele numelor mici. Haina nu întotdeauna îl face pe om. Appearances can be deceiving. Complexul Cinderella never dies, Caragiale e evergreen: „Dacă uneori un nume mare poate salva o minciună, un nume mic poate compromite un adevăr”. Importanţa factorului PR: Spielberg & comp. vs. Tarkovski, Sergiu Nicolaescu & comp. vs. Mircea Săucan, creştinismul apusean (în varianta sa papistă sau sola Scriptura) vs. creştinismul răsăritean, Leonardo & comp. vs. Rubliov, Michelangelo vs. Brâncuşi etc. Cândva (cu nu mult timp în urmă) puteam spune, de aici din Românica: fruit & vegetables din Apus, tratate cu chimicale, arătoase şi fără gust vs. roadele noastre imperfecte estetic, dar întotdeauna delicioase şi naturale; muzica „lor” vs. doinele şi cântările noastre. Azi, fructele şi legumele noastre au ajuns ca ale „lor”, iar cântările noastre trebuie să fie musai cu sound turcesc sau house.
Dar, cine ştie, poate că – somewhere in time – oamenii vor trăi un timp al cernerii valorilor, al deosebirii grâului de neghină. Este, până una-alta, timpul subiectiv în care evadează fiecare cum poate, măcar atunci când oboseşte să slujească „duhului acestei lumi”. Poate unele din nestematele de frumos şi adevăr peste care azi şade, în strat gros, praful uitării, vor fi aduse cândva la lumină. Poate că vine o zi când se va găsi un loc şi pentru gîndul pur ce acum se stinge sub blestem, pentru cinstirea ce-i acum împărtită grosolan, pentru desăvârşirea frântă de urgie, pentru orice sublim elan,a zi îngenunchiat. Asta spera Shakespeare cu 500 de ani în urmă, când îşi vărsa amarul în admirabilul său Sonet 66. Asta mai speră unii din noi care n-au obosit – încă – să-l urmeze pe Cavalerul Tristei Figuri.

Peacock

O ştire de azi anunţă că tot mai mulţi timişoreni au permis de port armă. Printr-o sinapsă involuntară îmi amintesc de admirabilul film al lui Paradjanov, Umbrele strămoşilor uitaţi, în care nişte ţărani – fără să stea prea mult pe gânduri - îşi făceau dreptate nu folosindu-se de arme sofisticate, ci de câte un topor, un baltag, mă rog, de ceea ce aveau la-ndemână. Tot involuntar îmi amintesc de un tânăr ortodox (convertit la Ortodoxie după ce fusese crescut în diferite confesiuni Protestante) din Noua Zeelandă. L-am cunoscut acum zece ani în Belfast şi, pentru o vreme, s-a arătat interesat de world cinema. I-am împrumutat nişte casete (integrala Tarkovski, Zorba the Greek şi Umbrele strămoşilor...). Entuziasmul său n-a durat prea mult. A decis pur şi simplu să nu mai vadă filme. Niciun fel de filme. De ce? Pentru că, spunea el, filmele sunt prea challenging, prea tempting (adică necuviincioase şi, în ultimă instanţă, a waste of time), prea amestecate (impure). M-am întrebat dacă scenele din filmul lui Paradjanov (asemănătoare, într-un fel, antologicei situaţii din Baltagul sadovenian) nu erau şi ele „smintitoare” şi „impure”, therefore condamnabile şi, evident, „necreştine”, adică „neortodoxe”. Tot acum vreo zece ani, un popă ortodox ultra-progresist, cu un pas înaintea avangardei, îmi scria din România (iar observaţia lui mi se pare încă valabilă) că Ortodoxia contemporană suferă de două boli grave: „Aici, la ea acasă, suferă de simptomul „calului răpciugos” al lui Harap Alb; acolo la voi (în Occident), unde trebuie să îmbrace o „faţă umană”, suferă de împăunare de sine „pietisto-misticoidă” (îndeosebi pe linia pravoslavnică)”. Despre împăunarea de sine „pietisto-misticoidă” – aceea care cenzurează şi respinge până şi Biblia, considerând-o „a profane oddity, filled with sexual and violent images” – scrie, cu vervă şi fără menajamente, Franky Schaeffer, în cartea sa Sham Pearls for Real Swine. Într-o surprinzătoare unitate de gând cu regizorul Călăuzei (care, cu durere afirma, în anii 80, că arta adevărată a murit, că arta şi religia sunt două feţe ale aceleiaşi monede), FS afirma: „Art tears sown, builds up, and redefines. Art is uncomfortable. Good art (which, among other things, means truth-telling art) is good in itself, even when it is about bad things. The idea of art being an expression of eternal, common, ageless, human themes is being lost. Therefore art is being lost, pounded to death by the political-religious moralizers. Good art expresses an interest in everything. Art, like The Bible, is not defined by one period of history. Art explores immorality and immortality. There are no taboo subjects for good art because art is unafraid of the truth. Art, like Christ, comes to sinners in an imperfect world. People who imagine themselves to be perfect do not like art. Art is fleshy yet eternal. Art is human. Art is a mirror to the world. Art is the bridge between flesh and soul.” Astfel, ucigaşii artei (“the killers of art”) nu sunt numai americanii evanghelişti, excesiv (şi penibil) de sentimentali, de pioşi-puritani (cristalofili), de rigizi în evlavia lor (vezi clipul Jesus He Knows Me al lui Genesis), ci toţi fariseii - de aici sau de aiurea - atinşi de acest duh al împăunării, de această râvnă greşit direcţionată. Sunt toţi cei care, americani sau nu, strivesc - indiferent de umbrela confesională care-i adăposteşte - „corola de minuni a lumii” şi „ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc” în „flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Uneori suntem americani (cu toată încărcătura peiorativă pe care ne grăbim să o atribuim cuvântului) fără să ştim.
Există la noi un exemplu de mărturisitor creştin neatins de împăunarea „pietisto-misticoidă”? (Sau, oricum, conştient de slăbiciunea omului şi gata mereu să reziste ispitei pietismului şi evlaviei edulcorate.) Or fi mai mulţi, însă pentru mine – by far – reper continuă să rămână cel care, în opinia aceluiaşi popă năstruşnic, e autorul par excellence al Filocaliei contemporane: Nicolae Steinhardt.