Azi am ascultat the weekly sermon (on the Canaanite woman’s faith) la o biserică din Prinţul Turcesc. Am ajuns acolo pentru P.S. Şi-am găsit ceea ce aşteptam: îmbulzeală, figuri acre, acea faţă a duhovniciei pravoslavnice atât de populară azi şi, probabil, mereu.Theodor şi-a pierdut răbdarea şi Raluca a avut de furcă să-l stăpânească. Au urmat rugăminţile lui de a fi iertat şi promisiunile că va fi cuminte şi cuviincios de acum încolo. Ce este o scuză? Iată ce spune Ambrose Bierce, în al său The Devil’s Dictionary: apologize = to lay the foundation for a future offence.
Anyhow, dacă n-am plecat de la slujbă mai îmbunătăţit după tălmăcirea pericopei despre femeia canaaneancă, am avut totuşi parte de câteva clipe de meditaţie. Înfăşurat de ceea ce reprezntă pentru mine „evlavie populară”, stăteam şi gândeam că fiecare din acei oameni care de care mai pioşi are dreptul său la exprimare. Mai mult chiar, dacă ne luăm după statistici, pioşenia populară (şi formele ei de manifestare) bate la scor trăirea nuanţată, după cum maneaua noastră cea de toate zilele are infinit mai mulţi fani (aici, în Românica) decât muzica simfonică. Sau jazz. Sau experimentală. Prin urmare, o boare de înţelegere, de politically correct acceptare a semenilor mei mi-a umplut inima pe când îmi feream privirea, în acea biserică, de frescele şi tablourile religioase (care mai de care mai „realist”, mai „natural”) de pe pereţi. Se impune şi mai ales se cuvine să fiu mai tolerant. În primul rând pentru mine, pentru sănătatea mea. De aceea mă grăbesc să mulţumesc ultimului (the latest one) care m-a tras de mânecă (telefonic) în acest sens – compozitorul Adrian Enescu - şi m-a povăţuit să fiu mult mai tolerant cu cei care n-au pus în viaţa lor mâna pe-o carte. After all, de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.
Un anume scurt-circuit mi-a apăsat pieptul azi p.m., înainte şi după vizita la Praktiker (de unde ne-am luat două lustre şi o sofa).
