Haiku

„Doamne, Doamne,

cât te-am căutat şi nu te-am găsit!

Tu erai în mine,

dar eu eram în afara mea.”

(Anonymous)

Rămânerea

Printre altele, ultima oară când ne-am întâlnit, Monahul mi-a amintit de porunca dumnezeiască din Scripturi: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să trăieşti mult pe pământ” (Ieşirea, Deuteronom). Şi, prin extensie, pe părinţii tăi in law. Cuvântul acesta de învăţătură adânc este şi, de-ar ţine seama de el, omul chiar ar trăi fericit pe pământ, cum se spune în continuarea pericopei biblice.

Recunosc, am primit reminder-ul rostit de Monah cu inima împovărată. E mult de lucrat...Flash-back spre filmul lui Laurenţiu Damian, Rămânerea (1991): un personaj (un orăşan) se întoarce în satul părinţilor şi bunicilor săi – un sat de pe malul stâng al Dunării albastre. Locul e aproape pustiu. Mai e în viaţă doar nebunul satului, ca o sperietoare vie de ciori. Şi o fântână, acum plină-ochi de imală (ca-n Zerkalo) pe care în zadar se căzneşte s-o scoată, pentru a afla – nobil gând – apa limpede, proaspătă şi rece de odinioară, când „timpul avea răbdare cu oamenii”. Dar apa a devenit mâl puturos pe care fiul risipitor se trudeşte, sisific, să-l prefacă-n izvor. Sapă, sapă, până dai de apă...E aici însăşi starea dintotdeauna a omului căzut, a omului rupt de rădăcini. Personajul din Rămânerea a fost ţinut departe de satul părintesc de o mamă orgolioasă ce se afla-n război cu proprii părinţi (cu tatăl autoritar, de fapt) pentru c-a zămislit un copil din flori. Alungată fiind de-acasă, a plecat la oraş „în lumea mare” şi nu şi-a lăsat copilul să-şi viziteze bunicii decât o singură dată, când băiatul a-mplinit 14 ani. A doua oară va reveni în amurgul vieţii, alb la plete şi chinuit de sentimentul dezrădăcinării, al înstrăinării, al necunoaşterii tatălui. Care tată, chiar înainte de a se naşte el, în noaptea nunţii cu o altă femeie, este judecat de cea pe care-a sedus-o şi a abandonat-o şi, compleşit de vină, se îneacă-n Dunăre.

Sintagma biblică referitoare la cinstirea părinţilor vorbeşte, la o lectură mai atentă, despre sentimentul rămânerii (în comunitate, la rânduiala cu care te-ai născut şi care şi-a dat un rost pe care se cuvine să-l desluşeşti etc.), despre păzirea şi restaurarea ultimului bastion al acestei lumi: familia. În acest caz, rămânerea este opusul destrămării, înstrăinării, atomizării fiinţei omului.