Minimal

De fiecare dată sunt uimit de vocea dindărătul slovelor Ecclesiastului. Iată bunăoară, în Cartea a 5-a, cum se arată că Dumnezeul omului cumpătat şi cu dreaptă socotinţă e … minimalist: „Nu te grăbi să deschizi gura ta şi inima ta să nu se pripească să scoată o vorbă înaintea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este în ceruri, iar tu pe pământ; pentru aceasta să fie cuvintele tale puţine”, căci „visurile vin din multele griji, iar glasul celui nebun din mulţimea de vorbe”. Rătăcirile pot duce la pierzanie. Dar „Cel Atotputernic veghează peste toţi”.

Şi Ecclesiasticul (Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah): „Fii statornic în cugetul tău şi unul să fie cuvântul tău. Fii grabnic la ascultat şi zăbavnic la dat răspunsul.” Morala Ecclesiasticului: „Mai bine să nu făgăduieşti decât să nu împlineşti ce ai făgăduit.” Povaţa referitoare la îndeplinirea făgăduinţelor mi-a amintit de fabula (Lupul, mama şi copilul) pe care Theodor mi-a citit-o, ieri, din Esop. Acolo, un lup ce trăgea cu urechea la fereastra unei case era mirat de nestatornicia unei mame. După ce şi-a ameninţat copilul plângăreţ că-l dă la lup, milostiva mamă şi-a asigurat odrasla că-i vine de hac fiarei de va fi nevoie. Morala fabulei: oamenii nu-şi ţin promisiunile, nu pune preţ pe cuvântul lor. Tot Ecclesiasticul povăţuieşte (şi tot în Cartea a 5-a): „Nu urma dorinţelor şi tăriei tale, ca să umbli în poftele inimii tale şi să nu zici: Cine mă va smeri sau cine mă va supune? Că Domnul nu va întârzia să te pedepsească. Să nu zici: Am păcătuit şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung-răbdător. Şi să nu zici: Mila Lui este mare, va curăţi mulţimea păcatelor mele.” Povestea cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă, remixată.

Drept pentru care rămâne doar acest cuvânt de învăţătură: „Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu amâna din zi în zi. Nu vântura la orice vânt şi nu umbla pe orice cale; aşa este păcătosul cel cu două limbi.” Şi, revenind la zgârcenia vorbelor: „De ştii, răspunde aproapelui tău, iar de nu, pune-ţi mâna peste gură. Mărirea şi batjocura sunt în vorbă şi limba omului îi face să cadă. Să nu te chemi bârfitor şi cu limba ta nu vicleni.” Altfel spus: silence must be heard! Lupta cea mare (sau războiul nevăzut) se duce nu întru aflarea cuvintelor, ci a tăcerii…Avea dreptate Ghiţă (Petre Nicolae) din Pas în doi: „Vreau linişte-n mine! Nu pot să lucrez dacă nu e linişte-n mine!” Lucrarea necesită isihie.

Cazanie ca un buzdugan

Iunie, luna în care se coc cireşele, este - pentru dascălii de liceu (mai ales pentru cei care au clase terminale) - o lună tristă. Elevi care au crescut sub ochii tăi, care au făcut progrese ori au rămas „de piatră” (Cum e să vorbiţi la nesfârşit în faţa unor pereţi? – mă întreabă, deunăzi, un şturlubatic viitor absolvent), pleacă „în lume” şi – cel puţin în aceeaşi formaţie – nu-i mai vezi niciodată. De fapt, pe unii nu-i vei mai vedea în veci. Într-un fel, se rupe şi ceva din tine, care le-ai fost – după caz – învăţător, prieten sau vardist. Tot în iunie anul acesta termină şi Theodor clasa a doua. Am pregătit cu el, pentru serbare, un poem cu mult tâlc (Fă-ţi timp) şi primele două strofe dintr-o poezie pentru pici de Nina Cassian (În ţara lui Mură-n gură). Eu mi-am târât piciorul din cauza unei infecţii la degetul mare (al 16-lea, ţine să precizeze Theodor). Îi spun şi amicului Dan Voinea, artist plastic, despre „ispita” cu care mă lupt. Zice el, hâtru: Stai pe pace, e lucrul cel mai puţin rău care ţi se putea întâmpla. Dacă era să-ţi trimit eu vreo urgie, apoi ţi-aş fi prigonit limba. (Ştie el ce ştie: de ani de zile îl tot provoc să-mi picteze o icoană bizantină şi el nimic.) După câteva doftorii, barabula nr. 16 (de la ţurloiul drept) s-a umflat şi, cum şchiopătam prin casă, a copt. Aseară, buboiul s-a spart şi acum aştept să treacă de tot.

Iunie este şi luna în care, din ce în ce mai pregnant, Ioan a început să ne urmărească cu privirea. Mă uit la mama cu pruncul, siamez lipit de ea, nou şi minunat locuitor în familia noastră. Întâiul an (şi chiar mult după aceea) este, cu adevărat, o perioadă anevoioasă de intensive care. Când şi cum oare va putea el, pruncul de acum, să răsplătească truda celei care l-a purtat la sân zile şi nopţi la rând, ferindu-l de orice rău? Iar apoi, când citesc seara cu ai mei din cărţile sapienţiale (Ecclesiasticul, de exemplu), mă cutremur, căci iată peste ce dau: „Domnul a înălţat pe tată peste fii şi a întărit judecata mamei peste copii…Cel care cinsteşte pe tată se va curăţi de păcat. Cel care cinsteşte pe tată se va veseli de fii şi în ziua rugăciunii sale va fi auzit. Cel care măreşte pe tată va avea viaţă lungă, şi cel care se teme de Domnul cinsteşte pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut. Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie. Nu căuta mărire întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu-ţi este mărire. Că mărirea omului este din cinstea tatălui său şi ocară este fiilor mama necinstită. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere…Pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată şi, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta. În ziua necazului tău Îşi va aduce aminte Domnul de tine şi, ca gheaţa când este senin, aşa se vor topi păcatele tale. Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa.” … Cazanie ca un buzdugan peste scăfârliile celor emancipaţi de rânduiala din vechime, în care judecata peste fii a tatălui şi a mamei era sfântă. Dar azi, vorba unui poet, „puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte”…Până una-alta, dăruirea mamei faţă de pruncul ei nu poate fi nicicând egalată, necum răsplătită. Iar în privinţa cinstirii lor (a celor care, „plini de boli şi suferinţi” se pregătesc să se întoarcă – precum Iov – în pământ) de către odraslele pe care le-au adus pe lume, fiecare după puterile şi nevoinţele sale. Lacrima nevăzută a „remuşcăturii duhului lăuntric” o ştie fiecare. Asta e: rămânem cu dorurile noastre – de mamă, de tată – nicicând potolite, alinate nicicând…