Noroi şi stele

Am fost, cu Theodor, la concertul de vineri seara: Uverturi de Rossini (Bărbierul din Sevilla, Italianca în Alger, Coţofana hoaţă) şi Anotimpurile de Vivaldi (solist: Gabriel Popa). Full house. Ovaţii prelungi, după Anotimpuri, şi două bis-uri cu fragmente ce tocmai fuseseră cântate în concert. La urma urmei era şi normal ca, după nişte peripeţii ce au durat mai bine de o sută de ani (când au fost rătăcite pe undeva, dacă informaţia pe care o am este corectă), Anotimpurile lui Vivaldi să ajungă la inimile atâtor melomani. Nu sunt ele expresia cea mai directă (pe cât poate fi de direct sound-ul simfonic) a vieţii unui om, a succesiunii anotimpurilor sale, a succesiunii anotimpurilor acestui pământ spre care privea necontenit camera lui Vadim Iusov (şi ochiul de regizor-profet al lui Andrei Tarkovski), în Andrei Rubliov. Pentru că, nu-i aşa, pământul ne interesează - deocamdată. Despre el este vorba în propoziţie. Cerul există doar în măsura în care se reflectă în bălţile Terrei.

Două zile mai târziu, cu emoţie şi în formula 4R extinsă, am participat – ca nuni – la îmbisericirea şi botezul micuţei Mariei Teodora. Minunată (şi, în acelaşi timp, cumplită) misie. Pe la începutul anilor 80, actriţa Carmen Galin avea să declare, pentru estivala (şi nonconformista) revistă a Galei Filmului pentru Tineret de la Costineşti că festivalul de film din „staţiunea tineretului” era, la vremea aceea, singurul festival de film din ţară. „Ar trebui să repetăm asta la nesfârşit până vom ţine minte” - spunea actriţa. La fel ca (astă-primăvară) Ioan, Maria Teodora (care s-a comportat exemplar pe tot parcursul oficierii preoţilor) a avut parte de o primire în Biserică nu oriunde, ci în – din păcate – singurul spaţiu ortodox al urbei noastre care este (încă?) nepoluat de nestăvilitul duh apusean ce şi-a lăsat pecetea peste tot pe unde a trecut: tablouri religioase academice sau, cel mai adesea, jalnice, frizând kitsch-ul şi tot ceea ce, vorba lui Costion Nicolescu, este asemenea „cântării de manele la strană”.

Parcă acolo însă, în acea bisericuţă cochetă (şi despre care îţi vine să exclami că e „neromânească”), slujirea şi trăirea e alta. Cu totul alta. (Deşi „scenariul liturgic” e acelaşi.) Parcă mediul de acolo, vrednic de cultura bisericească şi demnitatea înaintaşilor, te face să uiţi că prezentul e aşa cum spunea cinicul Ambrose Bierce: that part of eternity dividing the domain of disappointment from the realm of hope. Şi, printre sfinţii pictaţi după canon şi după rânduială, Frumuseţea e cu adevărat salvatoare (pentru omenire, fireşte), iar ceea ce vedem (dacă avem ochii spălaţi de solzii deformatori ai pietismului, ai „naturalismului” sau „realismului” şi „umanismului”) nu sunt doar „nişte chipuri”, fără viaţă şi fără putere. În acel locaş care înţelege a fi „peşteră a Naşterii lui Hristos”, iar nu „peşteră de tâlhari”, Dumnezeu nu pare c-a murit, aşa cum – smintind o lume – profeţea Nietzsche la sfârşitul veacul al XIX-lea. Mai mult chiar, simţi mai acut ca oricând că eşti chemat să deprinzi însuşi rostul vieţii. De parc-ai fi „în pragul Zonei” (ca-n Călăuza).

Totuşi, povestea îmbisericirii nu se termină (nici pe departe!) într-o bisericuţă orânduită cu mult bun gust, unde nu afli nimic expediat sau de mântuială. Acesta e doar începutul, uvertura – strălucite, de altfel. Şi cine altul decât Marele Arhitect poate să ne grăiască despre „cele de pe urmă”? Să nu uităm de milioanele de „ostaşii-martiri cu feţe cuvioase” (Ioan Alexandru), care au deprins a se mulţumi cu, vorba ursului Balloo din Cartea junglei, „simply bare necessities”. Să nu uităm de cei care au ieşit biruitori din Gulaguri sau de cei care – de-a lungul vremurilor – au primit chiar botezul sângelui (al muceniciei). Poate că aceasta este însăşi calea desăvârşirii: asumarea nu atât a „cerului ca cer”, cât a cerului din noi şi din bălţile mereu nesecate ale existenţei noastre de zi cu zi. Ca-n Rubliov-ul tarkovskian.