skip to main |
skip to sidebar
Duminică dimineaţa, trei ore (cam cât durează un film – pe care însă îl revăd mereu à bout de soufle - ca Andrei Rubliov) la Liturghia de la Poliţie. Uneori (nu azi), atunci când e alt preot slujitor (a kind of supplying priest), şi aici Liturghia e mai ritmată, mai dinamică şi durează doar o oră şi-un pic. Corul - care nazalizează în stil grecesc, cu modulaţii prelungite - contribuie şi el la dilatarea slujbei. Am rămas, ca întotdeauna, cu priveliştea – unică în urbe, egalată poate doar de catapeteasma de la capelă – a iconostasului din această bisericuţă de lemn, ce-şi aşteaptă o muzică pe măsură: mai limpede, mai puţin tărăgănată. S-a citit despre genealogia lui Iisus - a thin red line, indeed. Cifre cu valoare simbolic-persuasivă (ca-n Numeri), „fapte”, „dovezi” ca să creadă scepticii pentru a nu muri „în păcatele lor”. Lecţie de religie în toată regula. Din tot şirul de nume care-au fost pomenite l-am reţinut pe David (îmi amintesc, în Biblie, sublinierea repetată că David era un om drept şi bun, că n-a făcut nicio fărădelege, în afară de uciderea lui Urie, căruia i-a „suflat” femeia) şi pe Solomon, pe Rut (la care mă gândesc mai mult şi datorită filmului japonez Tokyo Monogatari), pe Zerubabel (am auzit de el într-un savuros text deuterocanonic). Apoi a urmat împărtăşirea lui Theodor, miruirea tuturor, anafura (tasty as always) şi, ca bonus, un pahar de colivă (tasty as well).
După transpunerile pe DVD (în câteva versiuni) ale filmelor din seria Haiducii, Mărgelatu, B.D., Comisarii (şi a operei omnia de Sergiu Nicolaescu) a venit, iată, şi rândul Ardelenilor. Pentru că cele trei episoade - Profetul, aurul şi ardelenii, Pruncul, petrolul şi ardelenii de Dan Piţa şi Artista, dolarii şi ardelenii de Mircea Veroiu - asta sunt, înainte de toate, în contextul cinematografiei româneşti: o replică inteligentă şi cu dialoguri nostime, pline de savoare (scenarist: Titus Popovici, înlocuit la ultima parte a seriei de Francisc Munteanu) la adresa filmelor de serie, „de aventuri”, enumerate mai sus şi a altora asemenea. O demonstraţie despre cum se poate face un film de succes la box office cu profesionalism şi detaşare ironică faţă de poncifele genului (în acest caz) western.
Genericul celor trei filme adună importante nume de cineaşti care şi-au dat – anterior şi ulterior – măsura în creaţii cinematografice de referinţă. Actorii (Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc, Carmen Galin, Gheorghe Visu, Rodica Tapalagă, Mircea Albulescu, Marcel Iureş, Ioana Crăciunescu, Ştefan Iordache, Dragoş Pâslaru, Jean Constantin) vorbesc – unii dintre ei au vocea dublată la post sincron – engleza americană şi dau viaţă unor profeţi, actriţe sau bandiţi din acea mad, mad world pe unde colindă cei trei fraţi ardeleni, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Atmosfera şi culoarea Ardelenilor (cu numeroase cadre în care lumina devine parcă palpabilă), cadrajele şi planurile insolite filmate cu matematică precizie, contrapunctul rafinat al culorilor şi simţul inefabilului sunt rodul sensibilităţii directorilor de imagine (Nicolae Mărgineanu, Călin Ghibu, Marian Stanciu, asistaţi de viitorii operatori: Anghel Deca şi Vlad Păunescu), a scenografului Aureliu Ionescu şi a pictoriţei de costume Doina Levinţa. Cu toţii izbutesc să dea expresivitate şi forţă realistă decorurilor şi, respectiv, costumelor gândite sugestiv de cei doi cineaşti comanditari (regizorii Piţa şi Veroiu), a căror ştachetă de exigenţă estetică e stabilită invariabil pentru întreaga echipă de colaboratori.
Last, but not least, compozitorul Adrian Enescu scrie pentru synthesizer o muzică diferită la fiecare din cele trei episoade ale seriei. Sound-ul de tip American country music se îmbină armonios cu melos-ul popular ardelenesc; teme precum neaoşa Mocioriţă sau Alfa (de Vangelis) sunt citate, topite, filtrate şi dezvoltate într-o muzică electronică (mixată cu vocile fetelor de la grupul 5T şi a lui Mircea Romcescu) scrisă – atent, cu har şi cu dăruire – pentru fiecare cadru-secvenţă în parte.
Inspiraţia euforică echilibrată este nota dominantă a celor doi regizori de marcă ai generaţiei 70. Gravitatea artistică – o constantă în creaţia lor – avea să constituie un pas spre profunzimi, spre viitoarele filme care, în anii 80, le-au asigurat un loc important în patrimoniul cinematografiei româneşti şi, de ce nu, europene: Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, respectiv Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela.
Aseară, împreună cu Tatiana şi Claudiu, am mers la Operă. Am stat cuminţi în cabina ce i-a fost repartizată lui Theodor (pe uşă scria numele lui). Next door se pregătea de concert Daniela Vlădescu. Theodor s-a comportat exemplar. A dus cele două colinde până la capăt, chiar dacă s-a poticnit – preţ de o clipă – în vreo două rânduri. Nu a râs fără motiv, nu s-a pierdut. Pentru că a fost aplaudat prelung, Daniela Vlădescu l-a mai dus o dată pe scenă. Plecăciunile lui erau mai mult un fel de genoflexiuni. Sper să înveţe pe mâine seară (când mai are un concert) să facă plecăciunile corect. L-am feliciat cu toţii. Câţiva necunoscuţi din orchestră (sau din echipa tehnică a Operei) ne-au spus că este un copil cu totul special. Ştim, însă ne-au bucurat cuvintele lor. Au fost şi Codruţa & Darian, fosta mea elevă Miruna, Sergiu Jereb, Manuela, Marius Procs. După ce a plecat toată lumea din sală, Theodor şi-a reluat locul la pian şi doi reporteri de la un post TV (Kanal D) l-au filmat. A cântat aproape 20 de minute în şir. Apoi ne-au rugat şi pe noi să spunem – ca părinţi - două vorbe despre aplecarea lui Theodor către muzică. L-au filmat şi pe dl. Jereb. Pentru că erau nişte tineri dezgheţaţi le-am spus verde-n faţă eu ce cred eu despre media, despre televiziune în special, despre canalele comerciale etc. M-au aprobat. Apoi am fost toţi trei, împreună cu Tatiana şi Claudiu, la „Casa cu flori”. (Deunăzi am trecut pe la un restaurant ultracentral, de lângă „Casa cu flori” şi am fost întâmpinaţi – din boxele unui CD player – de conlinde cântate de Benone Sinulescu, Fuego şi Ştefan Hruşcă, ambianţa kitsch fiind de local „manele friendly”. Am rămas totuşi la masă dintr-o politeţe greşit înţeleasă. Bineînţeles că am jurat că n-o să mai mergem acolo prea curând.) După spectacol am stat puţin de vorbă cu AL care, încă o dată, l-a lăudat pe Theodor etc. şi a adăugat că viitorul sună jalnic - aici, în spaţiul carpatin - pentru un copil ca Theodor, unde mişună ticăloşii. „El cum va şti să se apere de ei?” – zice ea. Mi-a oferit alternativa Americii (melting pot, tutti frutti), despre care eu cunosc, vai, atât de puţine lucruri.
Duminică dimineaţa, trei ore (cam cât durează un film – pe care însă îl revăd mereu à bout de soufle - ca Andrei Rubliov) la Liturghia de la Poliţie. Uneori (nu azi), atunci când e alt preot slujitor (a kind of supplying priest), şi aici Liturghia e mai ritmată, mai dinamică şi durează doar o oră şi-un pic. Corul - care nazalizează în stil grecesc, cu modulaţii prelungite - contribuie şi el la dilatarea slujbei. Am rămas, ca întotdeauna, cu priveliştea – unică în urbe, egalată poate doar de catapeteasma de la capelă – a iconostasului din această bisericuţă de lemn, ce-şi aşteaptă o muzică pe măsură: mai limpede, mai puţin tărăgănată. S-a citit despre genealogia lui Iisus - a thin red line, indeed. Cifre cu valoare simbolic-persuasivă (ca-n Numeri), „fapte”, „dovezi” ca să creadă scepticii pentru a nu muri „în păcatele lor”. Lecţie de religie în toată regula. Din tot şirul de nume care-au fost pomenite l-am reţinut pe David (îmi amintesc, în Biblie, sublinierea repetată că David era un om drept şi bun, că n-a făcut nicio fărădelege, în afară de uciderea lui Urie, căruia i-a „suflat” femeia) şi pe Solomon, pe Rut (la care mă gândesc mai mult şi datorită filmului japonez Tokyo Monogatari), pe Zerubabel (am auzit de el într-un savuros text deuterocanonic). Apoi a urmat împărtăşirea lui Theodor, miruirea tuturor, anafura (tasty as always) şi, ca bonus, un pahar de colivă (tasty as well).
