Meeting Astrid

Azi am avut doi candidaţi la examenul de corigenţă. L-au promovat, amândoi, datorită iconomiei (toleranţei, celemenţei) pe care se impune s-o folosim în şcoala românească. Îmi amintesc de săptămâna petrecută în Albion (la Plymouth) exact acum un an. Rigurozitatea de ceasornicar elveţian din acea şcoală, punctualitatea, organizarea aproape desăvârşită a timpului de predare, disciplina etc. mi-au dat încredere şi forţă. Nu ştiu cât din această imagine-model am reuşit să aplic aici, în România, dat fiind contextul local (organizarea osificată, lentoarea cu care se execută sarcinile, absenţa motivaţiei - inclusiv materiale - şi lipsa unor norme comune de evaluare în învăţământul românesc)...Mi-e teamă că m-am lăsat asuprit de vremi prematur. Fiecare început nou de an şcolar însă aduce iluzia unei schimbări şi e prilej de noi îmbunătăţiri.
După-amiaza am fost s-o luăm în primire pe (aşa îmi place s-o alint de-acum pe doamna Astra) Astrid. Preluarea propriu-zisă a făcut-o Raluca’s father, iar prezentarea accesoriilor şi a desuurilor ei ne-a amintit brusc de episodul joy ride în care Nea Mărin miliardar (Amza Pellea) face cunoştinţă cu un Buik sofisticat (acelaşi pe care îl plimbau Ion Dichiseanu şi Dan Nuţu în Suta de lei, despre care se spune că a aparţinut fiicei lui Gheorghiu-Dej?) pe litoral şi nu pricepe lipsa pedalelor, rostul volanului mobil („mă oameni buni, ce-i ăsta mă, mobil sau automobil?”) şi al „acoperişului” care – spre marea lui stupoare - se ridică...Un fel de nea Mărin derutat sunt şi eu acum, până o să mă obişnuiesc cu tehnologia lui Astrid...

Woody's Cassandra

În Cassandra’s Dream (2007), nici Woody Allen nu mai e ce-a fost. Nu mai e, în primul rând, tipul de personaj pe care l-a creat în nenumărate filme anterioare. Nu mai e tipul de umor care l-a consacrat. E, în schimb, o cinică aplecare (ca-n Crimes & Misdemeanours - 1989) asupra chestiunii crimei (omuciderii). Dar cum altfel să fie tratată o temă - atât de sensibilă şi de zguduitoare, în fond, vezi The Player – într-o lume în care money talks, therefore it can buy everything. Aici, prin dilemele şi remuşcările personajului interpretat de Colin Farrell (care, vezi Raskolnikov şi Citizen Kane - înţelege că money cannot buy inner peace), Allen e – în mod lăudabil – parcă mai aproape de problematica dostoievskiană (decât în amoralul Crimes...) însă rămâne tot în zona shallow, a absurdului (Dostoievski, folosindu-se de moştenirea duhovnicească a spaţiului cultural din care provenea, izbutea să depăşească absurdul suferinţei), în ultimă instanţă. De fapt, pe Woody Allen nu l-au interesat niciodată „ultimele instanţe”, decât la modul frivol, ca atunci când (în Love and Death -1975) făcea caz de neputinţa lui de a crede şi cerea disperat să-i apară înaintea ochilor, out from the blue, un rug aprins (ca lui Moise) sau ca în Hannah & Her Sisters (1986), unde personajul său îşi lărgea repertoriul cu noi religii pentru a deveni „spiritual”. Totuşi, în lipsa capodoperei (sau măcar a apropierii de capodoperă), acest ultim Allen are meritul de a fi altceva decât majoritatea filmelor hollywoodiene (tot aşa cum meritul principal al filmului Restul e tăcere-2008 de Nae Caranfil mi s-a părut a fi acela de a oferi o alternativă la minimalismul din ultimele producţii româneşti, prin mizanscena de largă respiraţie, decoruri şi costume elaborate, o muzică de film cum n-am mai auzit în filmul românesc - ca şi concepţie - de dinainte de 1989), ceea ce echivalează cu o gură de aer proaspăt în repertoriul actual...şi cam atât.