Theodor vrea să ştie dacă unul sau altul din cunoscuţii săi va mai trăi sau nu atunci când va împlini 80 de ani. A înţeles că majoritatea oamenilor nu ajung până la 100 de ani. Ce se întâmplă „după” este, pentru el, un mister. Şi, ca orice copil curios, pune întrebări - Theodor nu e precum peştele din filmul lui Kusturica (Arizona Dream): „mut fiindcă ştie tot”. Astă-seară le povesteam lui Sile, Adina şi Radu ce loc special este mănăstirea Lupşa. Le-am spus şi gluma pe care-o făcusem vara asta pe seama acelui locaş atipic în peisajul mănăstirilor (ortodoxe) din România. Îi sugerasem unui cunoscut de acolo să schimbe numaidecât firma. Să o înlocuiască pur şi simplu cu o scândură pe care să sculpteze următoarele cuvinte: Sânul lui Avraam”. Theodor a prins din zbor relatarea mea (în care am folosit articolul hotărât, despre ale cărui funcţii tocmai a învăţat) şi nu s-a sfiit să întrebe: „Avraam are un sân?” Cum ar veni: are doar un sân în loc de doi? Apoi a fost interesat să afle câţi ani are Avraam.
Întrebările lui Theodor despre durata de viaţă a omului sunt un fel de memento mori. Îmi aduc aminte că odiseea speciei numită om durează, indoors, de la câteva fracţiuni de secundă (petrecute în cuptorul cald al pântecelui matern) până la câţiva zeci de ani (foarte rar peste o sută), adunaţi - asemenea mărgelelor de sticlă - outdoors, sub o formă sau alta a soarelui înşelător (astrul ce răspândeşte lumina, scânteile care încearcă să-l imite metonimic sau jocul amăgitor de lumini şi umbre de pe pereţii peşterii) din nemuritorul apolog platonician. Dar în această peregrinare de-o clipă (în raport cu eternitatea), puţine lucruri îi marchează existenţa. Unul dintre ele – adevărat dar ceresc - este, cu siguranţă, prietenia, comuniunea, comunicarea. Chimia aceea tainică (nu misterioasă, căci – ne place să credem - se „dezleagă” într-un final) ce uneşte oamenii între ei este însuşi combustibilul de neînlocuit al acestei minuni numite fârtăţie sau prieteşug.
P.S. Tot astăzi Theodor ne-a cerut – frumos gând! - să-l învăţăm cum să se roage pentru frăţiorul său. Am apelat deci la înţelepciunea de veacuri, care e „Stâlpul şi Temelia Adevărului”. Şi am găsit această rugă: „Doamne, Ţie mă rog, ţine pe fratele meu şi dăruieşte-i lui sănătate, viaţă lungă şi darul Tău cel sfânt, ca să umble în cărările Tale şi să facă cele ce sunt după voia Ta cea sfântă. Dăruieşte-ne, Doamne, de acum până la sfârşitul vieţii să ne iubim şi să ne cinstim unii pe alţii. Căci, după cuvântul Tău, ce este mai bun şi mai frumos decât a fi fraţii împreună? Aşa, Doamne, ascultă rugăciunea noastră şi milostiv fii nouă. Că bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie slavă înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” Ce şi cum va fi cu ei până la urmă noi, ca părinţi, nu vom şti. Însă putem (şi avem datoria) să le netezim calea spre cunoaştere şi cunoaştere de sine. Spre ceea ce este „mai bun şi mai frumos”: vieţuirea fraţilor împreună.
