Monday 25 May 2009

Once upon a time...an idol


-->
Fiecare vârstă cu idolii ei... În ceea ce mă priveşte, recunosc: primii zece ani de cinefilie mi-au fost acaparaţi de figura de „erou pozitiv” a lui Florin Piersic. Apariţiile sale dese în filme, la teatru şi televiziune, precum şi numeroasele spectacole de varietăţi l-au făcut extrem de popular. Încă de la începutul anilor 70 recunoştea (premonitoriu?) că îi vine tot mai greu să renunţe la „inevitabilele apariţii minore”, că s-a împrăştiat: „Am făcut un rol ici, unul dincolo, şi ce bine ştiu că e păcat să fug de la teatru la film şi de acolo la televiziune şi să nu prind, cu adevărat, şi bine, niciun iepure de urechi!...” După peste 50 de ani de activitate în teatru, actorul-vedetă încă mai priveşte nostalgic spre acele roluri din teatru care i-au adus „adevărata, sublima satisfacţie”.
Din rolurile în care interpretează personaje fără ascunzişuri, deschise, sufletiste, prietenoase ori justiţiare (în peste 50 de filme şi sute de piese de teatru) câte oare vor rămâne? Câte oare vor da seama despre dorinţa actorului de a se autodepăşi, de a nu se cantona într-o tipologie unidimensională? Din păcate, activitatea sa teatrală (de care îşi aminteşte cu drag şi recunoştinţă faţă de regizorul ce a ştiut să-l conducă din rol în rol: Alexandru Finţi) este prea puţin cunoscută celor care nu au prins spectacolele de la Naţionalul bucureştean. Cine să mai ştie azi de Mâşkin din Idiotul, de Lennie din Oameni şi şoareci sau de Mortimer din Maria Stuart, aşa cum i-a interpretat Florin Piersic? În schimb, compoziţia din Pedagog de şcoală nouă ori comedia sentimentală Visul unei nopţi de iarnă se păstrează încă în arhiva TVR şi au fost transpuse chiar pe suport digital.
Cât despre cariera cinematografică, cine mai stă să-i numere Mărgelaţii, haiducii, mercenarii, soldaţii şi marinarii din atâtea şi atâtea filme şi seriale de acţiune, de aventuri ori comedii în care a fost distribuit? Ecranul nu i-a prilejuit lui Florin Piersic întâlnirea cu un regizor de forţa şi intuiţia lui Finţi. Spre deosebire de Ion Dichiseanu (colegul său din aceeaşi zonă tipologică a junilor primi şi a justiţiarilor), care - în Suta de lei de Mircea Săucan - a lăsat la o parte măştile şi s-a jucat pe sine, „Ciocoflenderul” nu a avut şansa întâlnirii cu un regizor de film care să-l scoată din emploi, propunându-i nu un rolişor de compoziţie (cum e cel din Ultima frontieră a morţii sau, mai recent, din Fix Alert), ci o partitură solidă în tonalităţi tragic-groteşti.
Povestea Florin Piersic odată că, printre miile de scrisori pe care le primea, s-a nimerit să fie un aviz de pachet. Era după filmul Columna (1968), în care îl juca pe Sabinus, un ofiţer roman ce iubea o fata dacă şi rodul dragostei lor simboliza naşterea primilor români. S-a dus la poştă, unde îl aştepta un pachet de 800 de grame trimis de o fetiţă de 12 ani dintr-o comună de lângă Piatra Neamţ. Înăuntru se aflau nişte buruieni, o cămaşă de noapte şi-o scrisoare: „Dragă Florin, Am rămas atât de impresionată de accidentul tău, încât nu pot să-mi revin. Cum a putut bestia aia de Ciobanu Ilarion să te lovească peste ochi cu sabia?!” Fetiţa se referea la scena din grotă când Piersic-Sabinus e orbit de Ciobanu-Gerula. „Trebuia să fie mândru că-i faci curte fetei lui, nu să te lovească fără milă. Nu-ţi pierde curajul, speranţa. Bunica mea era să nu mai vadă deloc, dar spălându-se cu ceai din astfel de buruieni, i-a revenit vederea. Seara, înainte de culcare, spală-te atent cu ceai călduţ, apoi îmbracă-te cu cămaşa asta şi odihneşte-te. Aştept veşti. Te îmbrăţişează a ta veşnic admiratoare (chiar dacă eşti bolnav), Mioara.” ... Anecdota pare desprinsă din cartea biblică despre Tobit, iar leacul oferit de micuţa admiratoare pentru presupusa orbire fizică avea, poate, un tâlc şi-un „joc secund” ce se cerea altfel descifrat: singura, adevărata orbire este împrăştierea catalizată de enorma „priză la public”, ireparabil vătămătoare a „ochiului dinăuntru”.

Weekend cu mama

Vineri a.m. am fost cu Theodor & mama la Capitol, la un concert educativ. S-au prezentat câteva instrumente cu coarde: vioara, viola, violoncelul şi contrabasul. S-a cântat din Mozart (Mica serenadă), Bach (Air), Johannes Strauss (Polka pizzicato, Le Marche de Radetzky), Dvorak (Humoresque), Joplin (The Entertainer), Schubert (Marş militar), Sherman (That's What Friends Are For / The Vulture Song) din The Jungle Book. Maria avea dreptate să le spună micuţilor melomani că oamenii trebuie să se pregătească pentru a asculta muzica, să-şi facă în prealabil ordine în gânduri şi-n simţăminte pentru a primi în suflet bucuriile muzicii. Seara, puţin înainte de miezul nopţii, au trecut pe la noi Marius & Lavinia. Marius e medicul de familie al ordinatorului nostru şi-a venit cu trusa medicală pentru a-l doftorici. I-a aplicat nişte gerovital (în limbajul de specialitate IT asta se cheamă formatare şi reinstalarea tuturor aplicaţiilor) pentru a-i mări viteza de reacţie şi, după vreo patru ceasuri de intensive care, computerul nostru e parcă mai feciorelnic, mai sprinten.

Weekend-ul ăsta mi-a demonstrat în mod practic importanţa unul arbitru atunci când apar blocaje de comunicare. După o discuţie mai aprinsă cu mama, i-am propus să vină cu noi trei, sâmbătă a.m., la „magazinul de vise” pentru a se mărturisi, pentru ceea ce englezii numesc a fresh start. Zis şi făcut. (Ce-i drept, e drept: crucială este şi întâlnirea cu arbitrul, recunoaşterea sa; nouă ni s-a rânduit să-l găsim sau, mai bine zis, să fim găsiţi de el.) Nu ştiu dacă mama a mai recurs până acum la această metodă terapeutică din ce în ce mai uitată, mai demonetizată (însă metamorfozată pragmatic în lumea occidentală sub forma şedinţelor de psihanaliză): spovedania. Cert este că minunea s-a-ntâmplat acum, în A.D. 2009. M-am gândit, involuntar, la secvenţa mărturisirii acelei contese din filmul lui Robert Bresson, Jurnalul unui preot de ţară. A fost o premieră şi pentru Theodor, care pentru întâia oară s-a mărturisit „oficial” unui preot. A doua zi aveam să ne împărtăşim la capelă, toţi patru, în Duminica Orbului. Ospăţul de azi este – aşa cum scrie în Galateni 5: 22-23 - o chemare la dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie. Cum vom şti să ne folosim de-aici înainte, fiecare din noi, de „lumina cea adevărată” şi de „adevărul cel ceresc” din împărtăşirea noastră e şi asta o taină. La vremea cuvântului de învăţătură (the sermon), Gabu M ne-a vorbit – cu mult pathos - despre „sfinţii închisorilor” din perioada comunistă, care au trăit ceva foarte asemănător cu cele cuprinse în Faptele Apostolilor 16: 16-40 – pericopă citită în Apostolul de azi.

În acest weekend m-au înduioşat – now, more than ever ­– versurile lui Blaga din poemul despre leagănul copilăriei sale, în care, spune el, „o mână-mbătrânită azi de soarta mea / mi-a legănat întâiul somn şi poate-ntâiul vis”. Şi sufletul mi s-a umplut de nostalgia sfâşietoare a poveştii lui Sokurov din filmul său, Mama şi fiul.