Întoarcerea din iad

Versurile lui Şerban Foarţă & Gabriela Savisky din Drumul Balcanilor, dragostea mea (Să te-ntorci hai-hui, tras de gloabe prin praf / Făr’ de-o coajă la prânz, / Hăituit de spahiu şi zaraf, / Dar curat ca un mânz, / Ce triumf!) – segment sonor de pe albumul Sensul vieţii de Ilie Stepan - îmi vorbesc despre adevărata victorie: aceea de a ieşi tânăr la suflet din pustiul întâmplărilor şi din încercările mereu portivnice ale vieţii, cu chipul brăzdat de riduri, însă radiind lumină (ca al bătrânului din Zemlya / Pământ de Dovjenko). Să te păstrezi curat după ce-ai fost călcat în picioare şi – spui tu - nedreptăţit. Să te întorci din iadul atâtor suferinţe fără dorinţa de răzbunare, fără ţinerea de minte a răului. E, poate, cel mai frumos cadou pe care ţi-l poţi face în această viaţă – în ideea că doar prin împăcarea (anevoioasă, treptată, chinuitoare) cu oamenii (care ne sunt încă ostili şi duşmani) putem ajunge la împăcarea lăuntrică, nevăzută cu sinele nostru...Sublime fairy tale indeed. The lucky ones live it.

Lume, lume

Există, în folclorul românesc nenumărate comori de gând şi simţire ce au ca temă eterna relaţie de tip love and hate a omului cu lumea:

De-ar fi lumea de hârtie / Aş aprinde-o-ntr-o mânie / Dar lumea-i stană de piatră / Nu se-aprinde niciodată...

Ce frumos sună aici, în această doină, revolta omului faţă de lumea (rea, clevetitoare, nepăsătoare etc.) ostilă şi unfriendly. Parcă vocea cântăreţului – anonim – nu este infectată de otrava resentimentară, de furie, de răutate netratabilă.

Versurile au fost culese de Adrian Enescu prin 1981, când lucra la muzica filmului – pe nedrept uitat - Semnul şarpelui. Tot în acel film, personajul jucat de Radu Gheorghe (cântăreţul satului) mai cântă două doine:

A trecut bădiţa dealul / Îi cunosc mersul şi calul / A trecut bădiţa şesul / Îi cunosc calul şi mersul / Calu-i sur, bădiţa-i sur / A-l blestema nu mă-ndur / Calu-i alb, bădiţa-i alb / L-aş blestema şi mi-i drag

Sus e cerul, largă-i lumea / Bine c-a-nfrunzit pădurea / N-a şti nime’ că m-am dus / Numa’ m-or vedea că nu-s.

„Bădiţa” e Ovidiu-Iuliu Moldovan (într-un rol de justiţiar) iar Mircea Veroiu avea să regizeze atunci unul din cele mai bune filme din cariera sa (alături de Nunta de piatră, Sfârşitul nopţii sau Adela).

April Fool's Day

De April Fool’s Day am revăzut, alături de my 10ers, Maršal – farsa inteligentă a lui Vinko Bresan. Dincolo de poveste mi se pare că jocul secund al acestei rafinate comedii croate vizează foamea lăuntrică a omului pentru mit şi legendă. Unul dintre personaje spune: „Dacă Fecioara s-a arătat la Medjugore, de ce nu s-ar arăta şi tovarăşul Tito?” „Dar la Medjugore s-a arătat Fecioara!” Formidabilă fascinaţia omului pentru leaderul politic (Tito, Stalin, Mao etc.), dar terenul avea să fie pregătit însă din plin de perioada premodernă. Omul nu poate trăi fără un ideal („nemurirea”, „învierea”) – o spune şi un roman renumit precum Don Quijote. Old habits die hard, indeed.
P.S. (Că filmul lui Bresnan este – aşa cum scrie pe generic – based on a true story, că nostalgici titoişti şi comunişti încă mai există o dovedeşte şi documentarul BBC Tito's Ghost ce urmăreşte - între altele - motivele pentru care, în Iugoslavia, ziua de naştere a lui Tito este încă sărbătorită.)