Extrem de interesant Jurnalul discontinuu cu N. Steinhardt de Ioan Pintea. În multe privinţe comentariile sale despre Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin & Rafail Noica, Gabriel Liiceanu, despre evrei etc. dar şi nedumeririle sale faţă de politica ecumenistă din agenda unor înalţi ierarhi ai BOR se întâlnesc cu propriile mele gânduri. Mi-e limpede că scrisul său izvorăşte din aceeaşi iubire de fairness pe care i-a transmis-o cel pe care a avut imensul noroc să-l întâlnească: Monahul de la Rohia, căruia i-a fost ucenic. Găsesc acolo şi aceste rânduri din Matei Călinescu: „Logosul nu poate fiinţa pentru înţelegerea omenească decât în Absurd. Ce este Absurdul? Mă întreb. Nepriceperea, neînţelesul Tainei pentru un necreştin, întunericul pentru un ateu. Pentru un creştin Absurdul e înlocuit de Taină. În baza acestui absurd cred că teatrul lui Eugène Ionesco este teatru...creştin.” Şi, s-ar putea adăuga, teatrul lui Beckett. Într-altă parte Ioan Pintea mărturiseşte că N. Steinhardt i-a încredinţat manuscrisele , înainte de a muri. Ca să nu fie aruncate la gunoi – ar fi spus monahul... No comment. Iată cum acest fascinant om de cultură (devenit, la aprox. 70 de ani monah) s-a gândit să-i încredinţeze unui laic – pe atunci, fiindcă între timp I. Pintea a fost hirotonit diacon la Rohia într-o zi de iarnă, de ziua Părintelui Nicolae, iar apoi a devenit preot – toate scrierile sale. Citind cartea lui Ioan Pintea am bucuria reîntâlnirii cu fascinanta personalitate a acestui monah - de o „smerenie îndârjită” (Monica Lovinescu), „gentleman, burghez şi cavaler” (Ioan Pintea), „subţire, zvelt şi (...) sclipitor, şi foarte om de lume” (Mihai Şora). Cred în continuare că a fost extrem de atipic pentru un monah, pentru o „faţă bisericească”. Atât de atipic, încât – se poate constata cu ochii liberi – pentru foarte mulţi preoţi & monahi, interesul său pentru lumea culturii (world literature, music, philosophy, fine arts, cinema) e încă pricină de smintire. Pentru mine e izvor nesecat de mirare şi încântare.
P.S. A venit unul din fraţi la un bătrân care locuia în Muntele Sinai şi l-a rugat pe el zicând: Părinte, spune-mi cum trebuie să mă rog, căci de multe ori am mâniat pe Dumnezeu. Îi zice lui bătrânul: „Eu, fiule, când mă rog, aşa spun: Doamne, învredniceşte-mă să Te slujesc pe Tine cum l-am slujit pe Satana şi învredniceşte-mă să Te iubesc pe Tine cum am iubit păcatul.” (Patericul sinaitic)
