Monday 16 March 2009

Gentleman, burghez şi cavaler

Extrem de interesant Jurnalul discontinuu cu N. Steinhardt de Ioan Pintea. În multe privinţe comentariile sale despre Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin & Rafail Noica, Gabriel Liiceanu, despre evrei etc. dar şi nedumeririle sale faţă de politica ecumenistă din agenda unor înalţi ierarhi ai BOR se întâlnesc cu propriile mele gânduri. Mi-e limpede că scrisul său izvorăşte din aceeaşi iubire de fairness pe care i-a transmis-o cel pe care a avut imensul noroc să-l întâlnească: Monahul de la Rohia, căruia i-a fost ucenic. Găsesc acolo şi aceste rânduri din Matei Călinescu: „Logosul nu poate fiinţa pentru înţelegerea omenească decât în Absurd. Ce este Absurdul? Mă întreb. Nepriceperea, neînţelesul Tainei pentru un necreştin, întunericul pentru un ateu. Pentru un creştin Absurdul e înlocuit de Taină. În baza acestui absurd cred că teatrul lui Eugène Ionesco este teatru...creştin.” Şi, s-ar putea adăuga, teatrul lui Beckett.
Într-altă parte Ioan Pintea mărturiseşte că N. Steinhardt i-a încredinţat manuscrisele , înainte de a muri. Ca să nu fie aruncate la gunoi – ar fi spus monahul... No comment. Iată cum acest fascinant om de cultură (devenit, la aprox. 70 de ani monah) s-a gândit să-i încredinţeze unui laic – pe atunci, fiindcă între timp I. Pintea a fost hirotonit diacon la Rohia într-o zi de iarnă, de ziua Părintelui Nicolae, iar apoi a devenit preot – toate scrierile sale. Citind cartea lui Ioan Pintea am bucuria reîntâlnirii cu fascinanta personalitate a acestui monah - de o „smerenie îndârjită” (Monica Lovinescu), „gentleman, burghez şi cavaler” (Ioan Pintea), „subţire, zvelt şi (...) sclipitor, şi foarte om de lume” (Mihai Şora). Cred în continuare că a fost extrem de atipic pentru un monah, pentru o „faţă bisericească”. Atât de atipic, încât – se poate constata cu ochii liberi – pentru foarte mulţi preoţi & monahi, interesul său pentru lumea culturii (world literature, music, philosophy, fine arts, cinema) e încă pricină de smintire. Pentru mine e izvor nesecat de mirare şi încântare.

P.S. A venit unul din fraţi la un bătrân care locuia în Muntele Sinai şi l-a rugat pe el zicând: Părinte, spune-mi cum trebuie să mă rog, căci de multe ori am mâniat pe Dumnezeu. Îi zice lui bătrânul: „Eu, fiule, când mă rog, aşa spun: Doamne, învredniceşte-mă să Te slujesc pe Tine cum l-am slujit pe Satana şi învredniceşte-mă să Te iubesc pe Tine cum am iubit păcatul.” (Patericul sinaitic)