A.I.

„De când cu introducerea calculatoarelor în toate domeniile de activitate, trăim un fel de animism maşinist. După ce şi-a prelungit mâna cu ajutorul uneltei, apoi cu al maşinii, omul măreşte cu ajutorul maşinii electronice însăşi eficienţa minţii sale.
Dar asta nu poate duce la tăgada supremaţiei spiritului; şi nici la trecerea cu vederea a faptului că avem o conştiinţă. Omul percepe că percepe, ştie că ştie, îşi gândeşte gândirea.
Acestea toate le spun înşişi ciberneticienii, mai raţionali decât comentatorii din afară.
Să nu ne facem că nu ştim; ştim prea bine că ştim; ştim prea bine că suntem fiinţe conştiente. N-ar fi nici serios şi nici corect (fair) să pretindem că nu realizăm complexitatea situaţiei noastre de fiinţe roase de remuşcări, obsedate de ideea dumnezeirii (tot argumentul sfântului Anselm rămâne cel mai puternic), nevoite să facă eforturi pentru a-şi dovedi că nu sunt decât materie. Iar dacă n-ar fi decât maşini, ce dovadă mai bună decât calculatoarele că au fost create de un programator cu veleităţi teleologice?” (Nicolae Steinhardt, 1970)

Misticism à la Reader’s Digest

Am văzut, până la urmă, Ostrov, filmul lui Pavel Lunghin. Pe regizor şi pe interpretul rolului principal (Piotr Mamonov) îi ştiam din 1990, când Lunghin obţinea la Cannes Premiul pentru regie şi Premiul Juriului Ecumenic pentru electrizantul Taxi Blues. Am tot amânat vizionarea Ostrov-ului (devenit repede un film cult în rândul publicului evlavios, din spaţiul ortodox mai ales) pentru că îi bănuiam stilul explicit şi propagandistic, simplist şi informativ.
Aşadar, în 1942, un matelot fricos se predă trupelor naziste şi nu se dă înapoi de la crimă pentru a-şi salva pielea. Îl împuşcă, la somaţia nemţilor, pe căpitanul de vas şi scapă. Este salvat, în urma unei explozii, de nişte călugări. 34 de ani mai târziu, matelotul care – crede el – şi-a ucis camaradul în război este acum un excentric „nebun întru Hristos”. Trăieşte într-o mănăstire izolată şi – prin lucrarea mâinilor, post şi rugăciune - încearcă să-şi ispăşească vina. Neavând pace-n suflet, reuşeşte – prin puterea rugăciunii neîncetate – să dăruiască pace altora, care-l vizitează din depărtări şi văd în el un făcător de minuni. Dăruind altora ceea ce el nu are, va dobândi până la urmă şi el pacea lăuntrică, după întâlnirea neaşteptată (oare?) cu cel pe care credea că l-a ucis.
Până aici toate bune şi frumoase, numai că prea adesea Ostrov e un film care se comunică mai cu seamă prin dialog şi printr-o naraţiune de ordin livresc, nu cinematografic. Ori filmul (ca artă, spre deosebire de filmul propagandistic) presupune altceva, presupune un limbaj propriu, cinematografic. Altminteri – pentru predici, de exemplu - ne-am duce la biserică sau am citi (ori asculta audio books). Imaginea Ostrov-ului (exotică şi simplistă, declamativ cucernică), ce poartă marca Discovery Channel, dă senzaţia că – într-un mod străin de apofatismul ortodox, de simplitatea şi măreţia icoanelor bizantine (care l-au inspirat cândva în chip strălucit pe un regizor nepereche precum Andrei Tarkovski) - îţi oferă totul pe tavă. Nici un „joc secund”, niciun tâlc ascuns nu te seduce.
Literal, filmul lui Pavel Lunghin este fidel – prin ilustrarea repetată a unor tipicuri de rugăciune pravoslavnică, prin punerea pe tapet a unor frequently asked questions în mediul ortodox (avortul, spovedania, iertarea, exorcizarea, despătimirea, moartea etc.) - tradiţiei ortodoxe. În acest sens au poate dreptate cei care spun că, într-o formă sau alta, l-ar folosi ca „material didactic-moralizator”, ca „instrument de catehizare”. Totul este direct, „la vedere”, ca-n basmele pentru copii. Să transformi însă Ostrov-ul în film-etalon pentru duhovnicia ortodoxă - aşa cum îl recomandă nu puţine feţe bisericeşti, zeloşi enoriaşi, ori diverse publicaţii aferente - sau să te raportezi la el de parcă istoria cinematografului (chiar şi a „filmului ca rugăciune”) ar începe cu el (ca şi când n-ar mai exista, în lumea mare, şi alte filme care merită toată atenţia – remarcabile nu doar ca idee, ci şi ca formă, la limbaj cinematografic: Pământ (Zemlia), Nazarin, Simion al Deşertului (Simón del desierto), Viridiana, Evanghelia după Matei (Il vangelo secondo Matteo), Fragii sălbatici (Smuntrostället), A şaptea pecete (Det sjunde inseglet), Lumină de iarnă (Nattvardsgästerna), Persona, Pather Panchali, Povestirile lunii palide după ploaie (Ugetsu Monogatari), Cei şapte samurai (Shichinin no samurai), A trăi (Ikiru), Rashomon, Poveste din Tokyo (Tokyo Monogatari), întreaga creaţie cinematografică a lui Andrei Tarkovski şi încă altele - despre condiţia omului, despre despătimire), mi se pare cam câş.
Dar – cine ştie? – fiecare epocă îşi are poate operele şi capodoperele pe care le merită. Se poartă, iată, genul concis-descriptiv (uşor de urmărit şi de digerat, fără niciun efort intelectual, fără nicun apel la tezaurul culturii universale) şi în filme ce se vor „duhovniceşti”, cu „respiraţie spirituală” şi teme escatologice.