E formidabilă tăria de caracter a lui Costi. E uimitoare curiozitatea sa intelectuală împletită însă cu sfială şi cu o anume pudoare atunci când vine vorba de ... „tăcerea” lui Dumnezeu. Sau de „vorbirea” şi „rostirea” Sa, altfel decât prin frumuseţi naturale sau plastice. Pe care, culmea este dornic să le savureze şi să şi le imagineze, aşa cum poate. Foarte puţini văzători mai au vreme şi răbdare şi curiozitate să vizioneze filmele lui Mircea Săucan (
Meandre sau
100 lei), de exemplu. Le-am vizionat deunăzi împreună cu el şi a răspuns pozitiv invitaţiei mele de a-i prezenta verbal tot ceea ce el n-a putut să vadă. Acel rest ce rămâne atunci când scazi coloana sonoră (muzica, zgomotele şi dialogurile) dintr-un film. Lângă mine aveam un om care chiar
vedea sau, oricum, făcea eforturi să vadă şi
să înţeleagă gramatica unei arte predominant vizuale. De aceea îl consider drept unul dintre cei mai fideli
meandrişti şi un
sutist redutabil – folosind terminologia adoptată chiar de regizor (în cartea Iuliei Blaga,
Fantasme şi adevăruri) pentru a-şi descrie fanii celor două opusuri importante din creaţia sa. Ce să mai spun de prezenţa sa de spirit, de felul în care ştie să fie
luminos el, care de atâta amar de vreme nu mai vede lumina. Dar a văzut-o până la accidentul din copilărie, când şi-a distrus vederea. După aceea a văzut tot mai slab, până nu a mai văzut deloc....Cum o fi – l-am întrebat – în cazul celor nevăzători din naştere, care nu au văzut niciodată lumina zilei, care n-au ştiut niciodată să se bucure de bogăţia formelor şi a culorilor? Cum să înţeleagă ce înseamnă culoarea albastru, sau roşu sau verde etc.? Încă o dată mi-am spus că, uneori o viaţă întreagă, luăm
for granted aceste daruri de sus, deopotrivă pentru cei care se consideră credincioşi (sau dreptcredincioşi, foarte dreptcredincioşi etc.) şi pentru cei necredincioşi -
whaterver the faith. Şi e păcat...
Vineri, la ieşirea lui Costi de la
inter/view, am întâlnit-o pe Alina, cea care – cu 12 ani mai tânără decât el - e
his soul mate. A venit să-l ia înapoi la Cluj. A doua zi i-am condus la gară, însă nădăjduim să ne revedem cu toţii aici. Să se găsească o posibilitate să rămână aici. Sigur, în Românica inerţia şi prejudecăţile sunt
bloomimg – încă. În privinţa celor ce nu sunt „întregi”, mentalitatea (inclusiv la angajarea într-un loc de muncă) este, dintr-un motiv sau altul, destul de rigidă. Să sperăm însă că aplicarea principiului
equal oportunities nu se va lăsa mult aşteptată pe la noi şi cei
differently able îşi vor găsi mai lesne de muncă dacă, desigur, demonstrează că pot face faţă cerinţelor angajatorului. Aşa cum se întâmplă
elsewhere. Deocamdată suntem la faza de aşteptare şi sperăm să primim un răspuns pozitiv, deşi – vorba lui Costi – un pas mare tot a fost făcut: angajatorii acelei firme au acceptat să-l cheme la
inter/view, iar pentru ei intervievarea unui nevăzător a fost o premieră. În rest,
time will tell.
Azi, de prăznuirea Sf. Teodor Stratilat, Monahul ne felicită pentru Theodor, via SMS: „Să trăiască şi să ne fie bucurie şi alinare.” Astăzi am asistat la ora lui de pian, unde a repetat cu profesorul său MJ (primul agent PR al lui Theodor, care ne-a pus deja în legătură cu câţiva jurnalişti care au scris încă scriu despre el prin ziare): Marşul măgarilor, Contradansul lui Haydn, Anglaise şi Marşul nupţial de Mendelsson-Bartholdy...Mă întreabă Theodor azi ce e întunericul şi-mi dau seama că e genul de întrebare la care nu voi şti să-i dau un răspuns vreodată. Şi pentru care va trebui să-mi exersez puterea de abstracţie la maxim. 
