„Viaţa e un dar, nu o obligaţie” este, in nuce, povestea filmului spaniol din 2004, Mar adentro. Însă accentul (tonul face muzica, nu?) cădea pe ideea antropocentrică potrivit căreia omul (iar nu Dumnezeu) e stăpânul vieţii sale, deci şi-o poate curma când doreşte. Partea cu darul (şi implicit autorul darului, căruia i se cuvine „toată cinstea şi închinăciunea”) era total eclipsată de pledoaria apăsată în favoarea eutanasiei – o teză foarte corectă din punct de vedere politic, de altfel. De bună seamă că viaţa nu e o obligaţie, că nu trebuie – în sens militarist, dictatorial – să o trăieşti. Că nu ai cum să fii condamnat la viaţă, la fericire, aşa cum – printr-o serie nesfârşită de mijloace, care de care mai ademenitoare – o ideologie sau forme agresive, legaliste, de „creştinism evanghelic” caută să te ademenească. Biserica aceea ante-denominaţională, despre care pe bună dreptate s-a spus că este „secretul cel mai bine păzit”, poate da omului un ideal. Prin arta, slujbele şi rânduiala ei, Ortodoxia (căci despre ea este vorba) nu convinge, cât seduce – dacă nu ai inima împietrită, iar iubirea nu ţi s-a împuţinat – şi te învăluie cu Frumuseţea ei dintr-altă lume. Lumina ei este parcă necreată.
Totul se petrece, în vieţile noastre, ca un déjà vu. Inclusiv moartea altora. Decesul fulgerător al unui second cousin – un om, credeam, de milioane – îmi confirmă că viaţa (sau moartea) bate filmul. Şi revăd, aievea, destinul haiducului Năstase (Claudiu Bleonţ) din Dreptate în lanţuri. Funia pe care şi-o pregăteşte, rama pe care i-o dăruie fratelui său de haiducie (Ion, alias Petre Nicolae), împreună cu acel testament verbal: „Să n-o vinzi, să nu vinzi!” Sau destinul savantului sinucigaş din Solaris. Gibarian fusese bântuit de o „arătare”: o siluetă feminină care-l face să-şi piardă minţile. Şi să nu mai aibă răbdare până ajunge pe „planeta ca un creier uriaş” bunul său amic Kris Kelvin. „Nu e nebunie, îi va spune acestuia (printr-o înregistrare video cu valoare testamentară), ci mai degrabă o problemă de conştiinţă”. Sau „Mistreţul” din Călăuza, cel care – după ce a ajuns în pragul Camerei Dorinţelor din Zonă – s-a rugat pentru sănătatea (desăvârşirea, mântuirea, cum ar veni) fratelui, dar gândul i-a fost la un sac cu bani. Şi, pentru că aşa spune povestea, a primit ceea ce avea sădit mai profund în inimă (sacul cu bani), fiindu-i trecute cu vederea vorbele (care nu aveau acoperire în realitate, căci una spunea şi alta gândea). Nu şi-a putut suporta apoi meschinăria şi, încurcând pocăinţa restauratoare cu remuşcarea, a deznădăjduit cu totul şi, ca Iuda ori Stavroghin, şi-a pus capăt zilelor. Pulverizând într-o clipă fatală acel „rest de viaţă” care i-a mai fost lăsat. Murind, cum se spune, cu zile.
La câte destine – din varii motive – se risipesc în această lume, încă o „ucidere de sine” este, pentru cei din afara familiei împricinatului, un fapt divers. O astfel de grozăvie (slăbiciune? act de curaj extrem?) nu reţine atenţia decât, cel mult, apropiaţilor. Şi asta pentru o vreme doar: câţiva ani, câteva generaţii – cel mult. Ce poate mira atunci, fiind cu adevărat o pricină vrednică de cinste? „Învierea” celui căzut în deznădejde, care – fără să ştie ce face, evitând „calea cea strâmtă” a jertfirii de sine prin îndelunga răbdare – caută să se zdrobească, să-şi reteze singur rădăcina vieţii. Demn de toată admiraţia este, prin urmare, cel care rezistă ispitirii venite de la „părintele minciunii” prin vicleşugurile sale. Cel care ştie să rostească la vreme: „Piei, Satano!” Cel care ştie să asculte (precum olarul din filmul japonez Povestirile lunii palide după ploaie) atunci când se găseşte cineva să-l povăţuiască, să-i atragă atenţia că drumul pe care se află duce la pieire, că musai trebuie să iasă din mrejele întinse de „părintele vicleniei”, să pună capăt colaborării cu Satan. Cel care poate preface remuşcarea-n pocăinţă. Numai acela merge până la capăt (iar capătul nu poate fi decât – vorba poetului Ioan Alexandru – „acolo sus, cu turmele, pe plaiurile sfinte”) cu orice preţ. Chiar (sau mai ales) cu preţul suferinţei asumate şi al jertfei de sine. In Nomine Domini.
