Planeta Pămant

Astăzi Theodor ne-a întrebat ce-o să facă el în viitor? De bună seamă că a auzit în jur cuvintele astea şi poate că i le-a adresat cineva când n-am fost noi cu el. Despre viitorul ceva mai îndepărtat la care – involuntarily - se referea Theodor am primit deunăzi un Power Point apocaliptic, intitulat Murind fără apă: imagini şocante despre o realitate – zic autorii acestui material propagandistic – iminentă, când apa de pe Pământ e raţionalizată, iar organismul uman este evident slăbit ca urmare a deshidratării acute. Omul - arată profetic acest documentar SF - va ajunge ca, în mai puţin de un secol, să trăiască în medie doar 35 de ani. Astfel de imagini terifiante, cu iz ecologist, au măcar meritul de a ne avertiza asupra pericolului de a lua totul (şi mai ales resursele Pământului) for granted. De bine, de rău trăim – aici în Timişoara, aici în România - într-o zonă geografică unde chestiunea crizei de apă nu se pune. Alţii, de prin alte părţi, au azi această problemă. Pentru ei documentarul Murind fără apă este o cruntă realitate cotidiană, nicidecum un semnal de alarmă ori o poveste cu iz de SF. One thing is sure: We kill the world.
Am început să citesc Cuvintele despre sfintele nevoinţe ale Sf. Isaac Sirul (din vol. X al Filocaliei). Folositoare poveţe despre rânduiala cea cuviincioasă: „Fereşte-te de discuţiile despre dogme ca de un leu înfuriat. Să nu intri în acestea nici cu credincioşi ai Bisericii, nici cu cei străini.”, despre gospodărirea timpului şi rostuirea minţii, despre tovărăşie: „...prin locurile unde se află oameni furioşi sau certăreţi să nu treci, ca să nu ţi se umple inima de mânie şi să pună întunericul stăpânire pe sufletul tău.” Tot în duhul psaltic şi evanghelic, Sfântul mai zice: „De crezi că Dumnezeu poartă de grijă de tine, atunci pentru ce te îngrijeşti de cele vremelnice şi de trebuinţele trupului tău? Iar de nu crezi că Dumnezeu poartă de grijă de tine şi de aceea te îngrijeşti de cele trebuitoare ţie, eşti mai de plâns decât toţi oamenii.”
Există undeva în paginile călinesciene (în Bietul Ioanide, cred) replica unui personaj numit Pomponescu – un ministru surprins în faza descreşterii influenţei sale politice, jucat de Octavian Cotescu în filmul omonim inspirat de roman – referitoare la credinţa vie şi lucrătoare a unei fetiţe („de religie ortodoxă”) aflate într-o mare suferinţă. În contextul romanului (şi al operei literare a scriitorului) această referinţă pare oarecum tezistă şi cel puţin bizară. Altceva vreau să spun însă. Gândurile noastre în aceste zile se îndreaptă spre micuţa Ioana, o fetiţă de aproape zece ani care, de câţiva ani, rezistă – aşa cum ştiu şi pot numai cei care au desluşit gustul şi culoarea adevăratei fericiri – gravelor necazuri pricinuite de sănătate. Ea se află acum la o clinică din Elveţia - alături de mătuşa ei (a nun) şi de prietena noastră, Oana – unde va fi supusă zilele acestea unei complicate intervenţii chirurgicale. Micuţa Ioana este unul din acei copii care au ştiut – vorba lui Blaga – „ce să-nceapă-n zori cu suferinţa”, care şi-a dat seama de „prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. De aceea, cine o cunoaşte poate spune despre ea: „Nu mai calcă pe pământ cine calcă-n suferinţă”. Este vorba, desigur, de prilejul asumat de Ioana - „suferinţa care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă” – şi pe care mulţi dintre noi, oameni mari la răutate şi copii la minte, încă nu l-au deprins. Spre ruşinea noastră.