Ceea ce fascinează la un film cochet şi amuzant ca A Little Romance (1979) este tandreţea (lipsită de sentimentalism), dulcea ironie şi respectul faţă de inteligenţă (şi faţă de dreapta socotinţă), încăpăţânarea de a nu vedea răul din rău, ci binele (şi, eventual, hazul) din răul nu atât de negru cum pare. Pentru a sfida prejudecăţile răului e însă nevoie de o inimă tânără, neîmpietrită, nezbârcită înainte de vreme. Şi totul ameninţă să compromită, să împietrească privirea curată a ochiului, căci – în metropole, în marile oraşe – aerul e poluat, filmul „conservă” face modă, în timp ce lectura - gimnastica minţii – a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de micul sau marele ecran. Ce mai încoace şi-ncolo, oraşele şi-au pierdut poezia, locul junglei este astăzi pe asfalt (ori în realitatea virtuală), şi numai un romantic întârziat precum regizorul George Roy Hill refuză să pună pe tapet „realitatea nudă”. Nu spune că toate acestea nu sunt adevărate, însă în mijlocul junglei ce devine parcă wilder & wilder, el rămâne poet. Poetul copilăriei citadine, al săruturilor furate în staţiile de metrou (la ore neaglomerate), al imaginaţiei hranite de filme, filme, filme din care „cei buni” iau ce-i bun, cu computere (care, văzute după 30 de ani par – asemenea tandreţii pe care filmul îşi propune s-o conserve - istorice), cu hoţi de buzunare la pensie reintrând „în activitate” de dragul iubirii. Al marii iubiri dintre doi copii frumoşi şi inteligenţi (Lauren & Daniel), atipici pentru generaţia lor (şi nu numai), care-şi refuză proiecţia clandestină a unui film pornografic pentru o nevinovată plimbare hand in hand pe străzile Parisului. Pentru a medita la posibilitatea de a nu-ţi întâlni „jumătatea” în condiţiile în care durata medie de viaţă a unui om este de numai 70 de ani, iar şansele ca el să fie contemporan cu tine sunt şi ele limitate.O anumită situaţie – deloc întâmplătoare – din secvenţa de început a superproducţiei Orfeu & Euridice (spectacol montat în 2008 la Teatrul Bulandra de Al. Darie, cu muzica debutantului – în zona muzicii simfonice de concert - Adrian Enescu, pe teme de Gluck), în care Orfeu (interpretat de o femeie) o pânge pe Euridice (jucată tot de o femeie), îmi aminteşte involuntar de Bob Fosse şi de al său All That Jazz (1979). Acolo, regizorul coregraf Joe Gideon o întreabă pe Michelle (fetiţa lui de 12 ani) ce părere are de noul său film. Iată cum decurge dialogul lor: „You know, that was the first R-rated movie I ever saw, and I loved it.” “Did you understand it?” “Well, I understood everything except the part where the two girls were in bed together and they were kissing. What was that supposed to mean?” Aici, oricât de liberal în vederi ar fi, tatăl se fâstâceşte şi schimbă subiectul. O întreabă pe Katie, iubita lui, care pregătea cina: “Is dinner ready yet?” “No.” Fetiţa însă vrea să ştie: “What was that supposed to mean?” Până la urmă îi răspunde: “Well, Michelle, uh, there are certain women who...” De alături, Katie zâmbeşte cu subânţeles şi insistă: “Who...?” “Thanks a lot.” Şi continuă: “There are certain women who just don't relate to men, so they...” Michelle însă i-o retează: “I think lesbian scenes are a big turnoff.” Iar Joe conchide, ca pentru sine: “I shoulda cut it.” …
Lăsaţi copiii să ne judece. Atunci când încă mai sunt copii, fiindcă ritmurile moderne cer emancipări cât mai rapide şi maturizări ultraprecoce.
