Litterateurs

Aseară, de ziua Ligiei, am fost pe la Pr. RN, cu care ne-am întins la poveşti eschatologice vreo trei ceasuri. Timpul, încă o dată, a trecut prea repede. Am dezbătut – iar – o problemă pentru mine spinoasă: duhovnicia „pur sânge” (aka „sărăcia cu duhul”) versus duhovnicia dublată de erudiţie. Din prima categorie ar face parte, între mulţi alţii, Sf. Siluan Athonitul (pentru a nu pomeni pe nimeni din cei care, încă, fac umbră pământului), iar din a doua Monahul literat (cu asupra de măsură) Nicolae Steinhardt. Pentru mine nu este o competiţie între cele două tipuri de duhovnicie. Primii, am dezbătut noi aseară, n-ar avea tocmai nevoie de labirintul culturii, căci le e de ajuns rânduiala rugăciunii inimii şi „lucrul mâinilor”, apecarea către cele simple ale vieţii. Ori, largo sensu, cultura presupune sofisticare, erudiţie, gândire cosmopolită, spirit iscoditor şi - de ce nu? – aplecare spre tainele Scripturilor şi ale scrierilor sfinte. Şi totuşi, spune Pr. RN, sensul culturii este (ar trebui să fie!) deschiderea spre celălalt, pulverizarea prejudecăţilor, clişeelor de gândire, stereotipurilor, convertirea egocentrismului în altruism, nicidecum închiderea într-un turn de fildeş. La ce bun să te cultivi câtă vreme perseverezi în întunecimea trufaşă a părerii de sine? Poate că frumoşii anonimi ai chiliilor din pustie sau din cetate au ajuns – fără cultură - la ceea ce mulţi erudiţi nu s-au învrednicit să ajungă: împăcarea cu sine. Da, ei n-au cultura de „şcoală superioară” (literatură, muzică, arte plastice etc.), însă – accentuează unii monahi – nu sunt lipsiţi de „cultura duhului”. În ceea ce mă priveşte, rămân la aforismul lui Lucian Blaga (din Ceasornicul de nisip), potrivit căruia omul „pare a fi singura fiinţă pe care natura a creat-o nedesăvârşită în felul său. Toate celelalte fiinţe, animale şi plante, sunt desăvârşite. De aceea omul a creat istoria, pentru a se desăvârşi singur, prin propriile puteri. De aceea animalele nu au istorie.”
Astă-seară, în foaierul rece al sălii Capitol ne-am mai hrănit cu o porţie din marea şi luminoasa muzică a omenirii (din aceea pe care unii teologi mai mult sau mai puţin evlavioşi o numesc „muzica oamenilor”, pentru a o diferenţia de „muzica lui Dumnezeu”). Două tinere muziciene din Franţa – Marion Ralincourt (flaut) şi Lucie Marical (harpă) – au interpretat pagini de J.S. Bach (Suita în do minor BWV 997, arr. J.P. Rampal R.V. Lacroix), Bartók (Paysanne hongroise), A. Piazzolla (Istoria tangoului – arr. F. Pierre: Bordel 1900, Café 1930, Night Club 1960), I. Fedele (Imaginary skylines) şi J. Cras (Suite).

Matrix

După 25 de ani de la întâlnirea cu Ulysses cred în continuare că este cea mai fabuloasă aventură a mea, ca cititor. M-aş opri acum la capitolul Oxen of the Sun, „una din cele mai impresionante demonstraţii de virtuozitate stilistică” – scria Mircea Ivănescu, tălmăcitorul de excepţie al acestei cărţi în română. Aici, printr-o succesiune de stiluri ce urmăresc evoluţia limbii literare, de la texte arhaice, trecând prin clasici, romantici, moderni şi până la slangul contemporan, Joyce sugerează evoluţia fetusului în pântecele matern, din momentul concepţiei până la naştere. Referirea homerică este la popasul lui Ulise pe insula lui Helios (zeul soare), unde – împotriva poruncii lui Ulise - tovarăşii de călătorie ai lui Odiseu sacrifică şi mănâncă unele din vitele sacre ale zeului, săvârşind astfel un păcat împotriva fecundităţii. Personajele din romanul joycean se află şi ele, în acest capitol, pe un tărâm al fertilităţii - maternitatea dublineză de pe strada Holles – şi păcătuiesc împotriva principiului sacru al naşterii petrecându-şi timpul în băutură şi „vorbe deşarte”, în timp ce o femeie naşte în chinuri în preajma lor. Din nou Joyce se întrece pe sine şi îşi uimeşte cititorii printr-o abundenţă de aluzii şi conotaţii. Sintagma din primele rânduri („Deshil Holles Eamus”) s-ar traduce prin: „să ne întoarcem către dreapta, să ne întoarcem către soare” (Deshil), Holles fiind denumirea străzii pe care se află maternitatea unde se petrece acţiunea apisodului, iar Eamus este, în latină, „să mergem”. Urmează o invocaţie către Horhorn - zeul soare, sursă a fecundităţii şi totodată numele doctorului ginecolog, directorul instituţiei, aluzie la vitele sacre ale soarelui (horn - corn).
Ei bine acolo, în pântecele-matrice – devenit, preţ de un capitol, personaj principal în Ulysses - şi-a început fiecare din noi odiseea pe acest pământ. Acolo, în pântecele cald al mamei am început, fiecare, să scriem la romanul vieţii noastre. Acolo, în prima colivie din lanţul nesfârşit de colivii prin care - după naştere - aveam să trecem, ne-a fost legănat întâiul semn şi, poate, întâiul vis.