Our turn

Zi destul de plină pentru Theodor (care săptămâna trecută ne spunea că ţine primăvara-n palme): trei ore la şcoală, prânzul la Buni, un concert-lecţie susţinut la Liceul Waldorf (de pianistul Sorin Petrescu şi de flautistul Vlad Colar) în faţa câtorva zeci de copii – de vârsta lui şi un pic mai amri - puţin cam gălăgioşi (s-a cântat un fragment dintr-o sonată mozartiană, Hora Staccato de Grigoraş Dinicu, un vals din Lacul lebedelor, un cântec cântec de Claude Debussy, aria „Habanera” din Carmen de Bizet etc.), lecţia de pian cu MJ, somnul de după-amiază, recapitularea pentru şcoală şi o treime din Stabat Mater de Haydn (la Domul friguros din Piaţa Unirii), „completată” la întoarcerea acasă de Vecernia Sf. Andrei în interpretarea corului „Psalmodia”.

Noi lecturi din cartea lui G. Ardeleanu despre Steinhardt. Parcurgerea relatărilor despre torturile la care a fost supus îmi dă frisoane. Ce departe suntem noi, cei de azi, să dorim (cel puţin) să înţelegem prin ce au trecut sfinţii închisorilor. Citesc, încă o dată, despre felul în care în România, puşcăriile deveniseră – în obsedantul deceniu – altare şi academii. În vreme ce academiile au ajuns să fie conduse de impostori, de oportunişti, de nulităţi. Prizonierii din închisorile comuniste însă (asta scrie şi Steinhardt, şi Constantin Noica în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru) ţineau expuneri pentru confraţii lor, asemenea personajelor din Ray Bradbury (451 Fahrenheit). Intrai prost (oricum, puţin informat) şi ieşeai doldora de cunoştinţe, privind spre nebănuite orizonturi. Unora ca Steinhardt chinurile închisorilor le-au întreţinut bucuria lecturii. Iar episcopul care l-a botezat i-a încurajat setea de lectură şi râvna de a scrie. Şi monahul de la Rohia a scris şi-a rescris Jurnalul fericirii, izbutind să netezească pentru mulţi în jurul lui (dar şi pentru mulţi dintre cei care aveau să vină din urmă) calea spre Biserică, spre desăvârşire, spre frumuseţea Ortodoxiei (în vremuri potrivnice mai ales), spre cultura care „când este adevărată, este un imn de laudă adus vieţii; nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi” şi care „prin însăşi firea ei nu poate fi simplistă, monistă, intolerantă, bicisnică, arţăgoasă, exclusivistă, îndărătnică, brută ori trufaşă; ci dimpotrivă: pluralistă, tolerantă, graţioasă, modestă (smerită mai bine zis), deschisă, ştiind să admire şi să respecte măreţia şi frumosul, să păstreze contactul cu Misterul, să se înfioare în prezenţa Spectacolului” (Primejdia mărturisirii). A aruncat, cum s-ar spune, mingea în terenul nostru, al cititorilor săi. De noi depinde să intrăm în joc...

A star less

S-a dus la cele veşnice şi actriţa Marga Barbu…În ultimii 20+ de ani am zărit-o o singură dată. Era prin 2002 când Colonescu (vorba lui Mircea Daneliuc în cartea sa, Pisica ruptă) a organizat un fel de Oscar made in Romania şi a premiat actori, regizori (dar nu şi pe Mircea Săucan şi Mircea Daneliuc!), scenarişti, directori de imagine, compozitori români care au însemnat ceva pentru filmul românesc. Atunci Margăi Barbu i s-a înmânat un premiu pentru întreaga carieră. Era foarte îmbătrânită şi-mi amintea de rolul ei din Bietul Ioanide (1979), unde o juca pe Madamme Valsamaky-Farfara atât la vârsta ei de glorie, cât şi la bâtrâneţe, când tăvălugul istoriei (naţionalizarea, sovietizarea) avea s-o deposedeze de ceea ce poate nici nu îi erau de strictă necesitate: farduri, fumuri, haine chic, mofuri, gossip. Primise în schimb durerea, care-i conferea o nebănuită dimensiune tragică. Secvenţe rapel: talciocul şi scena din podul imens unde se strâng foştii aristocraţi, protipendada burgheză ajunsă-n mizerie prin politica de exterminare impusă de „ciuma roşie”. Mi-a mai plăcut într-un singur film: Domnişoara Aurica (1985). Rolurile de femeiuşcă năbădăioasă care au consacrat-o (din serialul cu haiduci regizat de Iulian Mihu, Doru Năstase et co. – şi acestea, pe scenariul sinistrului Eugen Barbu, consortul divei) mi s-au şters din memorie şi nu simt deloc nevoia unui refresh nici în privinţa apariţiilor ei, nici a filmelor respective ... Pe de altă parte, tocmai aceste roluri i-au asigurat statutul de vedetă naţională.

Caut informaţii despre Marga Barbu pe imdb: debutează în film în 1953, iar din 1965 până în 1989 (exact cât se întinde „Epoca de Aur”) joacă acelaşi tip de personaj cu nume diferite în nu mai puţin de 18 lung-metraje şi seriale TV cu haiduci sau cu ilegalişti, scrise de Eugen Barbu. Excepţii? Cele două roluri de contre emploi pomenite mai sus, din Bietul Ioanide şi Domnişoara Aurica.

P.S. Găsesc, pe un site de ştiri, numeroase mesaje de tip necrolog, care de care mai adulatoare (ca în cazul morţii lui Ion Dolănescu şi al atâtor idoli populari). Printre ele, rara avis, şi aceste rânduri de bun simţ: „Monstru sacru? Hai să nu exagerăm, a jucat în câteva filme de kkt, ajutată de soţul ei, Eugen Barbu. Dacă ea e sacră Rebengiuc cum e? Sau Caragiu? Nu toţi actorii români care mor devin automat luceferi. A fost o actriţă mediocră, dar asta nu înseamnă că ne pare bine că s-a dus.”