Amuzant şi nu prea...

Să tot fi avut vreo nouă ani când, în cantina căminului-internat unde mama era pedagogă, întrebam fetele-liceene ce văzuseră Iarna bobocilor care era prima replică din acel film. Şi am aflat-o: „Unde ne sunt bărbaţii?”

Unde ne sunt comediile? – ne putem întreba acum privind înapoi, asemenea lui Cristian Mungiu, cu tandreţe. Comedia „de actualitate” a lui Mircea Moldovan a fost printre primele pe care le-am văzut în copilăria mea. Eram, oricum, la începutul aventurii mele din sălile de cinema întunecate, iluminate uneori de harul câte unui regizor. Nu e cazul acestui film. Numai regizorul nu se face simţit acolo. Cine – mă întreb acum, la peste 33 de ani de la premieră (şi prima vizionare, la cinema Capitol) - îşi face simţită prezenţa în Iarna bobocilor? Actorii desigur (Draga Olteanu, Marin Moraru, Carmen Galin, Monica Ghiuţă, Sebastian Papaiani, Ileana Iurciuc, Vasile Niţulescu, Florina Cercel şi micuţa – pe atunci de numai 2 ani – Medeea Marinescu), imaginea lui Ion Marinescu (în care transpar peisajele înzepezite ale lui Peter Breugel cel Bătrân) şi muzica lui Paul Urmuzescu. Povestea (scenariul: Petre Sălcudeanu) e very hard to swallow. Dar asta era politica – moralizatoare, mincinoasă – din acea vreme. Comedie? Umor? Toate încercările de atunci de a face umor au fost sortite eşecului într-o breaslă în care „maestru al comediei” era Geo Saizescu şi orice glumă, orice poantă trebuia să aibă aprobarea cenzurii. Erau anii pregătitori pentru marele examen de după 1990, când vulgaritatea şi amatorismul au inundat ecranele mari şi mici. Dar aceasta a fost posibil datorită tipului de umor mediocru şi trivial din mult prea multe cuplete, emisiuni TV sau filme de comedie.

Au mai trecut nişte ani până la umorul inteligent şi hâtru din serialul Ardelenilor sau din Concurs (de Dan Piţa). De fapt, umorul din „filmele serioase” (Actorul şi sălbaticii, Ilustrate cu flori de câmp, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Secvenţe, Secretul armei…secrete şi, după 1990, din Balanţa, Patul conjugal sau A fost sau n-a fost), din multe cuplete ale lui Toma Caragiu şi Amza Pellea este singurul neatins de tendinţele ideologice ori de gudronul derizoriului şi al prostului gust. A mai fost, desigur, şi Lucian Pintilie, cu al său proiect hardcore (piperat de o scenă la limita pornografiei şi de alte câteva secvenţe cu goliciuni) numit De ce trag clopotele, Mitică (1981) – film interzis până în 1990. Gestul lui Pintilie se poate traduce şi aşa: „Ăştia sunteţi, priviţi-vă în oglinda mea!” Fără anestezie. Ce se vede: doar mocirlă şi mitocănie. Abia regizorii Nae Caranfil (în E pericoloso sporgersi) şi Cristian Mungiu (în Occident şi, ca producător, în Amintiri din Epoca de Aur – Episodul I) au izbutit, după 1990, să realizeze cu succes – în tradiţia şcolii cehe - primele comedii româneşti propriu-zise. Bravo lor!

Immortality

Azi, unul din elevii mei de clasa a XI-a, mi-a mărturisit zâmbind că el se crede nemuritor. Toţi au râs de el, totuşi nu într-un fel zeflemitor.

Cât de bine pot să-i înţeleg frumoasa nebunie!...El însă nu înţelege – decât în, eventual, momentele sale depresive – că toţi suntem datori cu o moarte. Şi bine face că nu pricepe asta!... Câtă vreme mintea nu-i este roasă, ca de un vierme neîndurător, de gândul morţii iminente, se va mai putea bucura de viaţă şi totul (adică tot ce-i bun şi frumos) va fi posibil. Desigur, în măsura în care îl lasă anii săi frumoşi şi ne-ntinaţi să se bucure de ea, dar şi „păcatele tinereţelor” şi chiar tristeţea (provine dintr-o familie dezbinată), care-i va da tot mai mult târcoale.

În fond, rămânem tineri la suflet dacă şi numai dacă nu ni se strecoară, în „regiunea fiinţei noastre”, boala aceea fără leac de care se văita autoironic şi Marin Sorescu şi Florin Bogardo. Dacă şi numai dacă mai avem puterea să credem că noi înşine suntem de vină pentru moleşeala cu care am îngăduit – din neştiinţă, din comoditate, din neatenţie - minciunii şi plictiselii să ni se cuibărească, asemenea unui junghi, în entuziasm.

P.S. Unul din semnele certe că entuziasmul nu m-a părăsit este şi inexplicabilul mecanism al uitării şi iertării ce funcţionează – culmea! – atunci când, de exemplu, elevii mei strânşi laolaltă se comportă ca-ntr-o turmă. Faptul că îmi găsesc – încă – resursele de a merge înainte, de a-i privi cu bucurie (şi încredere) în ochi, de a-i înţelege pentru comportamentul lor uneori ciudat, e un dar. Ţine, poate, de o menire în care mă încăpăţânez să cred şi pe care îmi doresc să nu o trădez. Iar această iertare şi uitare ştiu că mă ajută să rezolv misterul altor – necesare - iertări şi uitări, mai mult sau mai puţin anonime...