Vineri la prânz ne-am luat rămas bun în mod oficial de la educatoarele lui Theodor. Am terminat un ciclu (creche years) oarecum forţat, in spite of their advice, pentru a-l începe pe următorul (school years) în toamnă. Sperăm să fi luat o decizie bună – dar asta vom şti abia peste câteva luni. La întoarcere ne-am înâlnit cu RN (rising a pious and polite pysicist), pe care l-am invitat să prânzească împreună cu noi. Apoi am mers la ora de pian a lui Theodor, unde am verificat justeţea paradoxului „culture is what remains when you have forgotten everything” prin prezentarea ad-hoc, in a nutshell, a două capodopere literare româneşti: Ion (de Liviu Rebreanu) şi Moromeţii (de Marin Preda) - Sergiu şi Tabita fiind în pragul bacalaureatului. Am recitit cu ei editorialul Să lăsăm baltă şcoala – atât de actual şi de adevărat - despre orele de limba şi literatura română, scris de Mircea Cărtărescu. Apoi Sergiu ne-a dus cu maşina la Capitol, unde credeam că e concert. Dar n-a fost, aşa că ne-am plimbat prin oraş – unde l-am revăzut pe Şerban (a fost kinoterapeut la grădiniţa lui Theodor cu cinci ani în urmă) – şi, pe la ora otto e mezzo, am ajuns la grădina Vaporul (Podul Artelor), unde urma să înceapă concertul lui Călin Bârcean şi Mircea Baniciu. Raluca (de acasa, unde se relaxa after work, în faţa ultimelor episoade ale serialului Grey’s Anatomy) ne-a sunat să ne spună că putem vorbi cu Călin pentru nişte invitaţii. Ceea ce am şi făcut, iar plasatorul ne-a condus la masa rezervată pentru invitaţii lui Călin. Concertul s-a ţinut – din fericire – in the open air, pe malul Begăi, printre copaci seculari, trestii plângătoare, by moonlight. Sigur că ne-au afumat pe amândoi – oriunde priveai se fuma intens. Dar cel puţin era afară, nu într-un spaţiu închis. La masă a venit lângă noi a man in black - un spectator ce purta o sutană preoţească şi bătea ritmul în rând cu publicul atunci când atmosfera a-nceput să se-ncingă. La pauză a plecat. Dar tot la pauză mă trezesc că mă bate cineva pe umăr. Am crezut că e Raluca. Era Călin, care a venit să vadă cum ne simţim şi să-mi propună să merg cu Theodor până lângă scenă, unde era Mircea Baniciu, să ne împărtăşim şi noi cu atingerea palmelor ce cântă - de aproape 40 de ani – atâtea şi atâtea hit-uri folk. Şi-am mers. Mai ales că astfel am avut ocazia să-i adresez personal, celui care era vedeta serii, două întrebări pe care îl rugasem pe Călin să i le pună. Am făcut deci cunoştinţă cu omul care a compus Andrii Popa, şi eu şi Theodor, şi l-am întrebat când o să apară pe CD albumul său din 1989 (pe versuri de Dan Verona, inspirate din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, şi orchestrat admirabil de Doru Căplescu). A răspuns promt: „La iarnă.” Grozav! – mi-am zis. A doua întrebare se referea la cântecele pe care Mircea Baniciu le interpretează în filmul din 1978, Septembrie (cântece compuse şi orchestrate de Adrian Enescu, pe versuri de Romulus Vulpescu), despre care a început să povestească de ce nu le-a cântat, în toţi aceşti ani, niciodată, însă l-am oprit, as it wasn’t – I thought - the right moment for revelations. A zis doar că nu are nici măcar înregistrările acelor cântece (Opening Titles, End Titles şi În fiecare zi). Cinci minute mai târziu l-am sunat pe AE, care mi-a dat undă verde să îi trimit lui Baniciu piesele respective. Cred că i le-am copiat lui Călin atunci când a fost pe la noi. Anyway. Recitalul a început cu câteva song-uri interpretate de Călin, între care: Ultimul poet, Buchet de reverii, Aniversare, Te-am căutat. După reacţia publicului, aceste cântece sunt deja cunoscute de fanii săi, care îl pot asculta live vinerea seara, în acelaşi loc. Călin s-a dovedit a fi sufletul acestui recital – pe lângă interpretarea (voce şi ghitară) melodiilor proprii, l-a acompaniat (cu voce, ghitară, ukulele, maracas, fluier şi muzicuţă) şi pe Mircea Baniciu în continuarea concertului. Au cântat împreună (şi publicul cu ei, şi – surprisingly – eu cu publicul) hit-uri mai vechi şi foarte vechi: Vara la ţară; Tristeţi provinciale; Amintiri; Eşarfă în dar; Scrisoare de bun rămas; Ploaia care va veni; Blowing in the Wind; Înţelegere; Adelina; Întoarcerea la Orient, Pisica neagră, Dealul cu dor; Vremuri; Andrii-Popa; Nu-i nimic, asta e; Mica Ţiganiadă; Nunta; Te întreb pe tine, soare; Mugur de fluier. Baniciu a cântat împreună cu fiica sa liceeană, Ana, piesa Dacă ai ghici. Despre Mircea Baniciu eu rămân la albumele sale de dinainte de 1989, „acelea comuniste” – după cum s-a exprimat chiar el în puţinele minute în care am stat de vorbă aseară. De ce? Pentru că apreciez mult muzica de studio, orchestrată de profesionişti. E drept, şi pe scena de concert sunt tot piesele compuse de Mircea Baniciu, existente pe albumele binecunoscute, însă le lipseşte sound-ul rafinat, gândit şi executat cu subtilitatea şi cu posibilităţile imense pe care ţi le oferă doar muzica de studio, nu şi improvizaţiile – oricât de spontane, de antrenante, de crowd pleasing - dintr-o sală (sau terasă) de concert. Aşadar, continui să rămân la primul său LP (discul galben, fără titlu), orchestrat de formaţia lui Doru Apreotesei, Post Scriptum, la Ploaia (album orchestrat de Dan Bădulescu împreună cu Post Scriptum) şi mai ales la Secunda 1 (master minded electronically by Doru Căplescu). Majoritatea tinerilor de până în 30 de ani îl ştiu însă pe Baniciu doar pe filiera Pasărea Colibri. Poate că a avut şi formaţia asta rostul ei, nu ştiu. Oricum, e altceva, altă înţelegere a muzicii, e show business în primul rând. În cele trei albume mi se pare că Muzica era pe primul loc. Şi, cum să nu, ascult – împreună cu Theodor, mai noi – cântecele din Septembrie (voices: Mircea Baniciu & Ileana Popovici).
