Thursday 18 November 2010

Love & death

Primesc de la Carmen Stepan – unul din acei friends cu care zeul internetului m-a binecuvântat – un comentariu extrem de mişcător la filmul Pădurea spânzuraţilor. Drept care îl reproduc aici (fără diacritice) şi-i mulţumesc pentru că s-a gândit să-l scrie şi s­ă mi-l trimită:

"Era posibil sa nu moara Bologa? Ce tip de rationament l-ar fi scos viu pe Bologa din incercuirea propriei constiinte? Exista in personajele din Padurea Spanzuratilor un amestec de trasaturi, daca nu opuse cel putin disonante. Il vedem pe capitanul Kapkla, avocat ceh, sensibil, educat, sincer, dar las, duplicitar, cu dorinta staruitoare de a ramane in viata, sovaitor, posedand un acut spirit de autoconservare (vezi comentariile despre hrana, acoperisul improvizat sub care scria scrisori familiei). Muller, anticarul german, vizionar, rafinat, 'muzicant', dar lovit de slabiciune, biruit de apropierea fizica a mortii. Inaltimii ideilor lui i se opune grotesc imaginea unui om lipsit de vitalitate ,lipsit de putinta actiunii concrete. Preotul atins de o usoara ipocrizie, medicul aproape absent psihic si sufleteste intr-un teritoriu al suferintei , Roza, prizoniera intr-o stricaciune originara, dar patrunzatoare, imprevizibila, capitanul Cervenko, cu chipul spiritualizat, propovaduitor al iubirii, amintind de Hristos, umbland asemenea Lui cu un toiag in mana in loc de arma, dar totusi, asa cum remarca ofiterul Varga, facand parte din sistemul perfectionat de ucidere care este razboiul. Cervenko invoca iubirea si suferinta dar, surprinzator, nu invoca Invierea. Insasi pozitia lui fizica, surprinsa in secventa de la popota ofiterilor este una retrasa fata de grup, ascultand 'din spate' discutiile purtate acolo. (In afara de acest cadru mai exista in film inca un moment in care lucrurile sunt privite din 'spate' : in debutul filmului cand ostasii sunt priviti in miscare. Acest din 'spate' este conditia obligatorie a razboiului. Privindu-se din 'fata', oamenii ar putea greu sa se mai ucida. 'Adevarul trebuie privit din fata' este propozitia fundamentala a noului Bologa si inseamna iesirea lui din sistemul de razboi, iesire sugerata vizual de stop-cadrul soldatului care isi intoarce privirea spre aparatul de filmat la inceputul filmului). Insa contradictia majora este cea a lui Bologa-cel de la inceputul filmului, in care coexista 'copilul' si partasul la crima.
Toate aceste personaje sufera de o dizarmonie interioara, sunt disonante la fel ca sunetele stridente care insotesc filmul sau ca lumina reflectorului, care orbeste. Ce naste prapastia dintre ei si ei-insisi? Sa fie razboiul?, cum Kapkla motiveaza in film. In fapt nu ai certitudinea daca secventele apartin unui film de razboi autentic sau ale unui razboi inchipuit, interior. Acestor personaje ale 'luminilor', ale ratiunii, ale gandirii, care se razboiesc cu propriul lor eu, lipsite de sensul suprem, filmul le opune personajele armonice, ale 'pamantului-noroi' , noroiul omniprezent in film. Este vorba de oameni precum Petre, Ilona, paznicul din final al locotenetului sau taranii care au plecat la arat, care isi ofera viata nu pentru o 'idee' sau pentru linistirea propriei gandiri, sau chiar constiinte, ci din omenie, in sensul tare al cuvantului (Petre se ofera sa moara in locul fiului sau, Ilona ameninta ca se omoara daca nu e lasata sa il intalneasca pe Bologa). Acesta este omul 'greu de zile', nesfasiat de contradictii ci egal cu el insusi, raportandu-se senin dar nu nesimtitor, la instanta divina care ii da totul si ia totul. Respectarea intocmai a propriilor valori nu da singura modelul suprem de vietuire( ar fi tipul generalului), ci doar vietuirea intru comuniunea iubitoare. 'Pamantul-noroi', impaca, domoleste, atenueaza disonantele si suferintele. In 'pamantul-noroi' trebuie sa se coboare ratiunea, si accentul se pune pe coborare, pentru a se putea ridica intr-un gest autentic al jertfei cu sens. Nu lumina si intunericul sunt cele doua notiuni antagonice ale filmului ci lumina si 'pamantul-noroi', notiuni care in fapt se intregesc reciproc in chipul integral al omului, care este deodata pamant si lumina divina. Prin iubire, noul Bologa traieste recastigarea acestui chip integral de om : ' Suntem tot ce-i mai frumos pe lumea asta', ii spune lui Kapkla.
Era posibil sa ramana in viata Bologa? Am putea spune ca da, daca ar fi decis sa isi jertfeasca moartea si nu viata si, daca ar fi recunoascut o Constiinta suprema eliberatoare, care sa ii preia din apasarea de a fi fiinta umana. Este posibil ca privirea stranie a condamnatului din finalul filmului sa fie reflectarea unei asemenea recunoasteri ultime, izbavitoare."