Seeing words

Astă-noapte l-am visat pe Monah. Ne-am despărţit, el urcă pe o bicicletă şi – drumeţ în calea lupilor - dispare într-o pădurea deasă şi tot mai întunecată (soră bună cu codrul din Ochi de urs?). Pentru o clipă mă cutremur la gândul că are de străbătut zilnic acest drum să ajungă la el la chilie. Deodată însă mă văd eu însumi pe-o bicicletă şi mă apucă spaima. Sunt singur în miez de noapte, în mijlocul pădurii. Mă gândesc la fiarele care mă pot ataca în orice moment. Şi – surpriză! – ajung la chilia unde Părintele a ales să „exorcizeze” răul pricinuit de „ochiul de urs” prin Post şi Rugăciune. E un fel de grotă (cât o chilie) despărţită de lumea exterioară printr-un uriaş geam double glazier. Văd înăuntru câteva rafturi cu cărţi şi două paturi. Părintele îmi explică: Al doilea e pentru vreun drumeţ rătăcit în pădure. Simplitatea încăperii mă duce cu gândul la un interior japonez. În faţa „grotei” sale însă altă surpriză: jos, într-o vale, se zăresc acoperişuri de case – bizară prezenţă în plină pustie. În dreapta, nişte jivine. Între care una e chiar ciudată, un fel de hienă. Părintele îmi spune că e un dragon (?!)...Nici n-apuc - seara când ne-am adunat acasă – să-i povestesc visul Ralucăi, că sună telefonul şi, much to my surprise, pe ecranul mobilului îi văd scris numele. A ţinut să-mi spună că s-a gândit mult la cuvintele pe care Theodor i le-a adresat la despărţire, atunci când l-am vizitat la schit (acum trei săptămâni): „Părinte, când ne mai vedem?” şi a zis că Theodor (spre deosebire de noi, care vedem imagini) vede cuvinte. Că e infinit mai greu să vezi cuvinte. Că data viitoare („când va vrea Dumnezeu”) ar dori să vorbească mai mult cu Theodor despre asta şi că de fapt Theodor are multe să-i spună şi să-l înveţe (să ne spună şi să ne-nveţe) despre vederea „în cuvinte”.

Hanging by a thin thread

Pe zi ce trece conştientizez tot mai tare absurdul acestei întâmplări care este viaţa. (Absurd-absurd, însă nu neapărat a pointless waste land, vezi şi soluţia dată de Beckett în Waiting for Godot.) Dacă fraţi suntem cu toţii în raport cu nemărginirea cerească, atunci se cuvine să plecăm urechea, măcar din când în când, la ceea ce se-ntâmplă-n jurul nostru. Aici, la distanţă de câţiva zeci de metri de noi sau pe partea cealaltă a acestui global village care e Mama Terra.
Aflu din ziarul local că un neisprăvit a condus cu mare viteză şi-a ciocnit – trecând pe roşu în mare viteză - nu ştiu câte alte maşini, că a plecat de la locul accidentului şi, demarând, a lovit mortal o bătrână care avea singura vină că se afla pe zebră în acea secundă, că – nepăsător – a gonit încotro a văzut cu ochii până în capătul celălalt al oraşului, unde şi-a parcat maşina (cu numere de înmatriculare false) printre nişte blocuri şi şi-a sunat prietenii. Aceştia l-au sfătuit să se predea. Şi s-a predat, însă la braţ cu unul dintre prieteni, de profesie avocat. Ce coincidenţă!
Semne ale îndepărtării ireversibile de copilărie sunt multe. Unul sigur e şi ascuţirea sentimentului că, în fiecare clipă, soarta ne atârnă de un fir de aţă. Că – dintr-o pricină sau alta – aţa se poate rupe oricând.

Requiem for another dream

O cunoştinţă mi-a povestit cu durere despre rătăcirea fiului ei (foarte inteligent, un băiat dezgheţat, sănătos, de viitor) care, după ce s-a însurat prea de tânăr, a fost trădat în dragoste şi – i-a spus el – a început să se drogheze ca să uite. Şi-a găurit cu seringa braţul la încheietură asemenea personajului din Requiem for a Dream - filmul cu totul remarcabil cu care mi-am luat, se pare, adio de la cinematograful contemporan (cel din mileniul trei), de vreme ce de atunci (din anul 2001) n-am mai văzut niciun alt film care să mă impresioneze într-atât - până când i-a paralizat. A făcut apoi o depresie puternică, însă în ultima vreme a început să mai iasă în lume şi chiar să muncească în folosul comunităţii.
Cine spunea că nu e nevoie să fii bătut de Dumnezeu, că – atunci când se rupe filmul cu dreapta socotinţă – rămâi la cheremul legiunii din tine pe care nu ai primenit-o („exorcizat-o”) la timp? Steinhardt, printre alţii („Dumnezeu n-are nevoie să ne pedepsească. Îşi întoarce faţa de la noi, ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă în voia întâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale.”), cel care vedea în creştinism nu atăt dogma şi morala, ci mai ales „un mod de a trăi şi o soluţie, reţeta de fericire. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)”.

Ludwig

Marţi am fost la concert cu Theodor şi Maronel. Romanian Piano Trio (Alexandru Tomescu – violin, Răzvan Suma – cello şi Horia Mihail – piano) şi-au propus, în acest sezon, să mai umanizeze o statuie: cea a legendarului Beethoven. Au interpretat două Trio-uri, urmând să revină la Capitol mâine, pentru Triplul concert (tot de Beethoven) pt. piano, cello, violin & orchestra. În locul unde altădată erau expuse afişe multicolore ale filmelor (majoritatea americane, după 1990) ce rulau la cinema, acum i-am putut vedea pe băieţii acestui Ro Piano Trio într-un poster promoţional pentru turneul lor din această toamnă: Beethoven Unplugged. I-am zis în glumă Ramonei că parc-ar fi cei de la 3 Sud-Est – o trupă pe val în România, acum vreo zece ani. Mă taxează pentru maliţie – uitasem că i-a plăcut de ei.

Când ne-am întors de la Cluj am descoeperit că Theodor ştie în ce zi a săptămânii cad diferite date. Ne-a uluit. De bună seamă că am putut verifica şi constata exactitatea răspunsurilor sale doar cu calendarul în faţă.