Citesc într-un articol de cinema semnat Eugenia Vodă - Depresia Antichrist (o cronică a unei prioiecţii de la Cannes) - despre ultimul film de Lars von Trier. Personal nu mă dau în vânt după acest regizor, deşi e de categoria cult pentru nu puţini cinefili şi critici deopotrivă. Dincolo de mizanscena ingenioasă, Europa (văzut la cinematograful de vară din Costineşti pe la mijlocul anilor 90) mi-a rămas pe retină ca un film alb-negru (cu nişte infiltraţii color - sângele personajului care-şi taie venele în cadă) cu un sfârşit foarte down, cu vocea din off a lui Max von Sydow care te bântuie. Mă rog, un love story pe fundalul ceţos al perioadei postbelice (anul este 1945), cu accente de thriller ce nu duc nicăieri. Mai târziu i-am urmărit evoluţia în acel hardcore numit Breaking the Waves, cu o Emily Watson în pragul isteriei/nebuniei şi, la final, două clopote care – literal - bat în cer. Apoi a fost vizionarea de la QFT (cinemateca din Belfast) cu Dancer in the Dark – filmări „minimaliste” din mână, obositoare, culori spălăcite. Mi-am zis: se justifică dramaturgic, personajul (jucat demenţial de Bjork) – o colerică, atunci când alege să-şi facă dreptate - era pe punctul să-şi piardă vederea. M-am bucurat însă de secvenţele „fantastice”, color, în care – din nou, perfect justificat dramaturgic - se cântă şi se dansează. Exact ca-n cele două extraordinare muzicaluri tragice, moderne, ale lui Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz), aşa cum nu se întâmplă în mult prea „clasicele” şi desuetele Singin’ in the Rain, The Sound of Music, My Fair Lady etc. Am văzut şi Dogville şi, contrariat de final (a la Natural Born Killers) m-am lăsat ofensat pentru ultima oară de acest regizor ce – marcat, după cum recunoaşte, de Antihristul lui Nietzsche - caută să scape de deprimarea de-o viaţă (akedie, spun Părinţii Bisericii) filmând atrocităţi şi orori. Mă gândesc la Eugenia Vodă (şi la alţi – fără număr - împătimiţi de cinema), care încă mai are timp şi nervi pentru astfel de mostre plastice („cinematografice”) semnate de minţi care de care mai bolnave...Bolnavi suntem cu toţii, nu-i asta problema, dar nu ştiu de ce încă mai nădăjduiesc să aflu oameni pe pământ care mai au ruşine, care se mai gândesc la ceilalţi şi care caută să-i menajeze, să nu-i smintească. Poate că şi asta înseamnă duhovnicia (apropo de termenul pe care AE m-a rugat deunăzi să i-l definesc, atunci când i-am spus că, pour moi, filmele lui Tarantino - alt nut case - nu au duhovnicie şi sunt diabolice). Să revin la von Trier. Eugenia Vodă scrie, referindu-se la recenta premieră, la Cannes, a ultimului său film, Antichrist: „Ceva între horror erotic şi thriller psihologic, un film întreg în două personaje, care fac psihoterapie şi sex, în căsuţa din pădure, în mijlocul unei vegetaţii luxuriante, cu tufe uriaşe de ferigi, cu animale care nasc, cu o natură foşnitoare şi ameninţătoare, un talmeş-balmeş ce virează brusc spre patologicul caricatural, în clipa în care El, psihoterapeutul, pentru că nu-şi dă seama cât e Ea de bolnavă psihic (deşi vede fotografii în care ea îşi încălţase copilaşul cu stângul în dreptul, deşi descoperă un vechi caiet, în care scrisul ei e deformat tot mai schizoid), are ceea ce merită: femeia se năpusteşte asupra lui, îl răneşte, îl izbeşte, îl mutilează, îi perforează gamba şi îi ataşează de picior un ditamai polizorul (cu care el se târăşte şi se ascunde într-o vizuină), apoi ea se automutilează sângeros (aş avea senzaţia că povestesc un film porno dacă aş scrie ce face cu o foarfecă), de fapt multe minute din film nici nu am privit ecranul, e ca şi când ai asista cum cineva îşi smulge unghiile! Înspre final, ca într-un basm pentru adulţi, în căsuţa din pădure intră şi căprioara, şi vulpea, şi corbul... (râsete în sală) Dintr-o replică am aflat că natura (inclusiv natura umană, plasată undeva între regnul animal şi cel mineral) este "templul lui Antichrist", este însuşi Antichrist... Uneori, în imagini fulgurante, se ghiceşte genialul cineast care e Von Trier, de pildă în peisajul maiestuos, văzut de sus, peste care se aude un plâns de copil, sau în imaginea "scoarţei terestre", îmbibată de cadavre, negre sau albe...” Întrebarea mea este: cine îi pune pe oameni să privească la aşa ceva, când viaţa e, oricum, aşa scurtă, iar – slavă cerului! – filme care să surprindă experienţe trăite de fiinţa numită om (şi altfel decât prin imagini ce frizează grotescul extrem, patologicul, sordidul etc.) există. În arhive, desigur – so what? Aşa cum apelăm la sound-ul clasic şi preclasic atunci când vrem să scăpăm de zgomotele de tip heavy metal, hard rock etc., e firesc să folosim – avem de unde, acum – patrimoniul cinematografic al lumii. Dacă vrem cu adevărat să ne ferim de legiunea de duhuri pe care creatori iresponsabili ştiu cum să le transmită şi cum să le comercializeze (spre folosul propriu), cum să le „ambaleze” în filme aşa-zis „de gen” (ce înseamnă asta?) sau în filme care, mai nou, transcend toate genurile (horror, thriller, erotic, psychological drama etc.) şi le îmbină cu cinism. Mai scrie E. Vodă: „...totuşi, un lucru i-ar putea da de gândit lui Von Trier: la sfârşitul filmului, când pe ecran a apărut insertul "dedicat lui Tarkovski", toată sala a izbucnit în râs!...” Ce să mai comentăm...Asta o fi înţeles sărmanul von Trier din Rubliov, din Oglinda şi Călăuza....La fel cum, în delirul consumistic în care trăim, asta a priceput – cu numai câţiva ani în urmă - şi Mel Gibson din icoana bizantină: formele şi accentele lui Matthias Grünewald. Rezultatul: block-buster-ul The Passion of Christ.
