Forever Beauty

Un mai tânăr amic cinefil scrie pe blogul său pro şi - din raţiuni de „echidistanţă” autoimpusă - un pic contra despre recentul film al lui Lars von Trier, Antichrist. În comentariul ei, una din admiratoarele necondiţionate ale acestui film îl copleşeşte cu laude la superlativul absolut: „Nu am găsit cusur acestui film, sincer.” De ce? Pentru, scrie ea, felul în care Trier surprinde un personaj feminin incapabil de iubire: „Nu-şi iubeşte copilul, nici pe el şi nici măcar pe sine, automutilarea poate fi privită şi ca gestul prezentat în Evanghelie”. Şi foloseşte, ca „justificare”, îndemnul paulin (scos din context): „Dacă ochiul/mâna te fac să păcătuieşti, scoate-l/tai-o”. Dar gestul ei „la fel de bine poate fi semn al dispreţului de sine”. Aşadar: lipsa de iubire maternă, lipsa de iubire faţă de soţ şi faţă de sine, automutilarea – toate „justificate” printr-o sintagmă evanghelică – sunt câteva din premisele acestui film cu valenţe horror, dedicat (cu adevărat mare este grădina lui Dumnezeu!) nimănui altuia decât lui Andrei Tarkovski.

Cum filmul lui von Trier nu-şi propune să privească omul ca fiind făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” – în sens nu biblic, ci liturgic-bisericesc (pentru că Scriptura este, oricum am vrea s-o „deconstruim”, Cartea Bisericii) – e posibil orice. De unde şi această predispoziţie spre sordid şi abjecţie, spre patologic şi iraţional. E clar că e nevoie de puţintică exorcizare aici. Unde ne sunt însă exorciştii? Nu sunt (sau nu se zăresc sau poate nu mai avem noi ochi să-i recunoaştem) şi oricum, într-o lume nebună, nebună, nebună a mărturisi altceva decât nebunia atrage imediat etichetarea drept nebun. Trăim, poate, vremurile pe care le prevesteau pustnicii din vechime: Vor veni timpuri, spuneau ei, când cei nebuni vor fi luaţi drept buni şi cei buni vor fi, majoritatea, înnebuniţi de „mulţimea înnebunitoare” (la Thomas Hardy sintagma sună chiar aşa: the maddening crowd). De aceea – mai mult ca oricând - este nevoie de puţină asceză a privirii (măcar), de a spune: Retro, Satana! asediului neîncetat de imagini care mai de care mai tulburătoare (pentru a folosi un eufemism!), mai malefic manipulatoare, mai ucigătoare de suflet. Dar de unde atâta putere să închizi televizorul (ori să-l dai afară din casă)? De unde atâta forţă să te ţii departe, cât mai departe de sala de cinema dat fiind repertoriul actual? Şi mai ales în numele cui? În absenţa unei motivaţii puternice şi în prezenţa a o mie de factori personali (tot felul de dezamăgiri pricinuite de familie, anturaj, societate), filmul - ca produs de consum, construit după mereu aceleaşi clişee - rămâne forma cea mai răspândită de drog pe care omul de la începutul mileniului III (tinerii mai ales) şi-o întrebuinţează cu religiozitate. Fără să bănuiască măcar viitoarele efecte secundare.

A zgândări câtuşi de puţin veneraţia cinefililor pentru „maeştrii operelor horror”, pentru filmele cult cu subiecte şocante sau pentru vedetele din spectacolele de entertainment debil în vogă echivalează cu un atac la persoană. Spiritul critic se învaţă infinit mai greu decât reflexul de a înjura, de a te „afirma” desfiinţând în dreapta şi-n stânga tot ceea ce nu înţelegi sau nu vrei să înţelegi. Sigur, dacă priveşti în jur, ispita deznădejdii e mare. Timpurile sunt tot mai grăbite, mai „înnebunitoare”. Dar frumuseţea aceea restauratoare despre care Dostoievski spunea că va salva omenirea (şi din lumina căreia s-a născut şi icoana bizantină şi grandoarea liturgică) n-a pierit cu totul. De o artă al cărei ideal este tocmai această frumuseţe ce duce la Dumnezeu este nevoie – afirma Andrei Tarkovski, regizorul căruia von Trier i-a dedicat filmul Antichrist - cu cât e mai mult rău pe lume. Şi îmi place să cred că ea va renaşte, iar şi iar, după oricâte cataclisme şi catastrofe – ideologice sau nucleare - s-ar întâmpla pe acest pământ.

Carte despre Toma Caragiu

Volumul îngrijit de Valentin Silvestru este dedicat celui care a practicat, „cu egală robusteţe şi iscusinţă”, toate genurile: comedie, dramă, tragedie, vodevil, revistă, adresându-se tuturor categoriilor de spectatori. Toma Caragiu, scrie autorul studiului introductiv, a fost „un interpret de o vigoare cu totul neobişnuită, un temperament exploziv şi, în acelaşi timp, un artist gânditor, capabil să-şi asume, la modul cel mai personal, indiferent care rol din repertoriul lumii”.

După o incursiune în biografia actorului, câteva mărturii contemporane schiţează portretul acestui artist fabulos. Liviu Ciulei îl aşează alături de mari interpreţi ai scenei româneşti: Nottara, Iancu Petrescu, Brezeanu, Bălţăţeanu: „Tot ceea ce a creat în artă Toma Caragiu era istorie, făcea parte din momentul de maximă maturitate a istoriei teatrului românesc, marca momente de vârf ale acestei maturităţi”. Manole Marcus povesteşte despre ultima scenă pe care o avea de filmat la Actorul şi sălbaticii: Toma era neliniştit, scena nu a ieşit nici după a treia dublă. Cu ochii înspăimântaţi, „cu un fior lăuntric, cu o voce parcă nu era a lui, a rostit încet, sfios: Iartă-mă…Nu ştiu să mor…” Criticul de cinema D.I. Suchianu aminteşte de tonul, de inflexiunile morale ale vocii, ale mişcărilor din privirile şoferului de taxi sfătos jucat de Toma Caragiu în Singurătatea florilor. Actriţa Rodica Tapalagă povesteşte că, pe când citea Jurnalul lui Lev Tolstoi, l-a întrebat pe Toma: „Ce ţi se pare că revine cel mai des, mai obsesiv în însemnările bătrânului?” Cu un zâmbet încurcat, acesta i-a răspuns: „Parcă groaza de a face ‚marele salt’, imensa curiozitate şi parcă dorinţa de a-l face şi mai ales gustul amar pe care-l poartă geniul, pentru care nedreptatea de a fi muritor (nedreptate pe care în fond o simţim cu toţii) este infinit mai mare, mai aspru resimţită, dată fiind investitura de valoare omenească, atât de conştient purtată. Nu-i aşa?” Iar apoi, replica tunătoare şi îndurerată: Ah! Da, da, da – draga mea! E o imensă porcărie!!

La sfârşitul volumului se află o listă cu creaţiile interpretative ale lui Toma Caragiu – pe scenă, la teatrul radiofonic, pe marele şi pe micul ecran. Dintre ele nu puteau să lipsească: Mackie Sis din Opera de trei parale (1964, regia: Liviu Ciulei), Pampon din D’ale carnavalului (1966, regia: Lucian Pintilie), Tipătescu din O scrisoare pierdută (1972, regia: Liviu Ciulei), Anton Antonovici din Revizorul (1972, regia: Lucian Pintilie), Doolittle din Pygmalion (1974, regia: Moni Ghelerter), Satin din Azilul de noapte (1975, regia: Liviu Ciulei), James Tyrone din Lungul drum al zilei către noapte (1976, regia: Liviu Ciulei), rolurile din filme: seria Haiducilor, seria B.D. –urilor, Bariera, Explozia, Ciprian Porumbescu, Tatăl risipitor, Actorul şi sălbaticii, Singurătatea florilor, Operaţiunea ‚Monstrul’, Premiera, Serenada pentru etajul XII, Gloria nu cântă sau cupletele de la televiziune în regia lui Alexandru Bocăneţ.

Cu puţin înainte de tragicul său sfârşit, Toma Caragiu avea să mărturisească: „M-am străduit să fiu un actor total. Nu ştiu dacă am reuşit, dar asta a fost obsesia mea nr.1. Eu cred că actorul trebuie să joace astă-seară Lear şi a doua seară să fie clovn la circ. Fără încurajarea fenomenului intelectual şi cultural din tine, fără o modestie sinceră şi autentică, toate supapele de evoluţie se închid. Numai gândul că încă n-ai ajuns acolo unde poate ajunge un om care se perfecţionează te păstrează în stare de modestie.”

Moartea prematură a acestui „uriaş al scenei române”, dispariţia sa fulgerătoare în timpul cutremurului din 4 martie 1977, este – scrie Valentin Silvestru – inacceptabilă. Nenumăraţii săi spectatori care-l urmăreau pe scenă, pe ecrane sau la radio îl consideră „plecat într-un foarte lung turneu, în ţinuturi necunoscute…”.