L'enfant terrible

Nu-mi iasă din cap imaginea acelui băieţel suferind pe care l-am întâlnit ieri, la Acatistul Învierii. Avea doar vreo zece ani şi – prin sunete şi semne stranii pe care sărmana lui mamă încerca să i le domolească blajin – îşi trăia „autismul” într-un mod apăsat. Aproape că-mi vine să spun că avea demon acel copil. Dar câţi dintre „oamenii mari” sunt fără demon? În atâţia cunoscuţi detectezi, clar, prezenţa „celuilalt” - a celui care dezbină şi tulbură mintea omului. Totuşi, îţi spui că trebuie să rabzi, să îngădui. Îţi cenzurezi la maximum limbajul şi taci pentru a nu zgândări demonul în cel / cea unde ştii – după privire, după purtări – că se cuibăreşte.

La urma urmei, gestul mamei sale – căreia nu i-am reţinut chipul - este cel mai firesc cu putinţă, într-o lume care pierde, cu fiecare clipă, sensul şi valoarea normalităţii. Ea doar se ruga în rând cu ceilalţi din biserică, plângea şi-şi ştergea discret lacrimile pe obraji, murmurând câte un cuvânt de blândă mustrare prin care încerca să-şi îndrepte fiul posedat…

Almanah Cinema 1977

Almanahul „Cinema” 1977 are ca temă principală relaţia dintre film şi literatură. Grupajul de articole plasate următor editorialului („Bucuria şi răspunderea jubileului” – cu referire la multiplele aniversări ale anului: centenarul independenţei de stat, 70 de ani de la răscoala din 1907 şi 30 de ani de la proclamarea republicii) trec în revistă filmele gata de premieră sau cele aflate în lucru în momentul apariţiei almanahului.

În 1977 avea să se desfăşoare şi ediţia întâi a Festivalului „Cântarea României”, astfel că „operele cinematografice” sunt croite – parcă fără nicio excepţie – pe măsura acestui „eveniment al vieţii culturale”. Comediile (Serenadă pentru etajul XII, Tufă de Veneţia, Iarna bobocilor) abundă în actori populari pe post de moralizatori sau de aprigi constructori ai socialismului la sate şi oraşe. Tot în 1977 avea să apară – la cererea lui Ceauşescu – un remix după Mihai Viteazul (cu Victor Rebengiuc) şi o serie de filme, diferite ca factură, ca anvergură artistică, în care „sub influenţa luptătorilor comunişti aflaţi în ilegalitate se limpezesc conştiinţe” (Ediţie specială, Râul care urcă muntele, Revanşa, Trepte pe cer, Iarba verde de acasă, Roşcovanul, Bietul Ioanide, Oaspeţi de seară). Mai sunt anunţate câteva filme de aventuri (Accident, Cuibul salamandrelor – acesta din urmă o co-producţie româno-italiană) şi trei filme „pentru copii” (Misterul lui Herodot şi două adaptări după Ion Creangă: Povestea dragostei şi Ma-ma).

La întrebarea adresată de Valerian Sava, „Ce datorează filmul românesc literaturii?”, răspund regizorii: Andrei Blaier, Mircea Mureşan, Sergiu Nicolaescu, Dan Piţa, Ion Popescu-Gopo. Peste ani se păstrează, ca un fel de message in a bottle, gândurile rostite de Dan Piţa. Regizorul Nunţii de piatră (segmentul La o nuntă) şi al lui Tănase Scatiu crede că o colaborare dintre film şi literatură „presupune multă grijă” şi „trebuie să se desfăşoare nu de dragul de a ne inspira din literatură, pentru că e mai comod, ci numai în virtutea unei reale dorinţe de a duce mai departe ceea ce arta literară românească deţine mai preţios”. În Ochi de urs, adaugă Piţa, Sadoveanu „se întrece pe sine”, iar povestea de dragoste devine „filozofie a ţăranului român, a omului din popor, a individului confruntat cu natura şi cu superstiţiile”. Regizorul nu crede că există „literatură cinematografică” pentru că „literatura trebuie considerată totdeauna literatură”. Astfel că „doar un autor de scenarii, când devine adaptor, sau un regizor care realizează ecranizarea pot fi mai mult sau mai puţin inspiraţi citind o operă literară”. Ecranizările ce rămân în patrimoniul nostru cinematografic? Noaptea furtunoasă, Moara cu noroc, Viaţa nu iartă, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, Felix şi Otilia, Dincolo de pod şi Prin cenuşa imperiului pentru că „s-au inspirat cel mai bine din literatură şi au adus, fiecare din ele, un câştig real cinematografului, şcolii naţionale de film”.

Volumul mai conţine un articol dedicat unui film de succes, inspirat dintr-un roman la fel de popular: Pe aripile vântului. Sunt prezentate câteva din cele 1900 de candidate pentru rolul lui Scarlett interpretat, până la urmă de Vivien Leigh: Bette Davis, Paulette Godard, Katherine Hepburn, Ginger Rodgers. Andrei Bacalu scrie despre „televiziunea viitorului şi viitorul televiziunii” şi anticipează: „în cel mult un deceniu, video-casetofonul va fi la fel de banal ca şi radio-casetofonul”. Câteva pagini sunt dedicate apoi colocviului „Film şi literatură” susţinut în 1976 la Milano. Acolo s-a făcut interesanta observaţie: „povestirea cinematografică debutează chiar în deceniul în care intră în criză romanul (Ulysses, un „roman destinat să termine cu toate romanele” e din 1914)”. Despre cinematograful-industrie, autorul articolului (Lino Micciche) scrie că: „o dată ajuns la un nivel standard al limbajului, cinematograful american tinde să anuleze personalitatea autorului, încredinţându-i confecţionarea unui produs care să păstreze cât mai mult cu putinţă aceleaşi caracteristici”. Studiul indică şi unele paradoxuri: „Simfonia a IX-a nu poate fi „povestită”, Rondul de noapte al lui Rembrandt nu poate fi „cântat”, iar capodoperele filmului sunt „ecranizări” pur şi simplu, de sine stătătoare. Astfel, niciuna din operele care figurează în diverse top-uri ale celor mai bune 10,12 sau 20 de filme nu este o ecranizare: Ultimul dintre oameni (1924) de F. Murnau, Crucişătorul Potemkin (1925) de S. Eisenstein, Goana după aur (1925) de Chaplin, Generalul (1926) de B. Keaton, Patimile Ioanei d’Arc (1928) de C. Dreyer, Regula jocului (1939) de J. Renoir, Cetăţeanul Kane (1941) de O. Welles, Pământul se cutremură (1948) de Luchino Visconti, Aventura (1960) de Michelangelo Antonioni, 8 1/2 (1963) de Federico Fellini, Persona (1965) de Ingmar Bergman etc. Ca atare, autori cinematografici egali sau superiori lui Shakespeare, Dortoievski sau Victor Hugo sunt greu de găsit. Iar creatorii cinematografici cu adevărat excepţionali (Eisenstein, Chaplin, Fellini) nu se ocupă de obicei cu ecranizările („nimeni nu va considera Satyricon-ul lui Fellini drept o ecranizare după Petronius”).

Într-un interviu luat de Adina Darian, David Hemmings (muncitorul-actor devenit peste noapte, după succesul adus de rolul fotografului din Blow Up, un actor-vedetă, un regizor şi un producător pasionat de munca sa şi de arta succesului) afirmă că publicul englez „nu are des ocazia să vadă filme de calitate, cu un conţinut social sau politic, cu o estetică elevată sau cu un rapel istoric convingător”. În repertoriul existent, Un om pentru eternitate rămâne, spune el, o excepţie. Şi concluzionează: „Cu cât oferi mai multe filme mediocre, cu atât publicul se va obişnui şi va accepta mediocritatea.”

Rubrica „Literatura actorilor” găzduieşte poeme de Angela Chiuaru, Ştefan Radof, Emanoil Petruţ şi Ilarion Ciobanu. Iată un „Crez” al celui care, în 1977, avea să fie pe ecran (în Profetul, aurul şi ardelenii) baciul Traian Brad din Poplaca:

Eu n-am să mor,

Nimeni nu moare, Toţi adormim.

Şi-acolo în adâncuri

Aşteptăm sorocul

Când fierul nostru

Va renaşte

Într-o prelungă fuzee.

Apoi în marş de lumină

Vom ţâşni spre alte lumi

Necunoscute,

Unde o vom lua de la capăt.

Nimeni nu moare,

Toţia dormim, ascultând aşteptarea…

Almanah Cinema 1977 (redactor-şef: Ecaterina Oproiu; prezentare artistică: Anamaria Smigelschi; prezentare grafică: Arcadie Daneliuc) – Casa Scânteii, Bucureşti, 1977, 192 pag. + ilustraţii (publicitate)