Zăpada palmei tale

Din nou la Filarmonică. Programul (conductor: Sandro Cuturello; violonist: Sarah Christian) mi-a fost, de data asta, familiar: am ascultat aceste muzici la record player, în adolescenţă. Aşadar: Rossini – Uvertura la Bărbierul din Sevilla; Mozart – Concertul nr. 5 pt. vioară şi orchestră; Sarasate – Fantezia Carmen; Mendelssohn – Simfonia nr.3 op.56, Scoţiana. Ne-am bucurat să ne întălnim cu Oana Bica & cu foştii mei dascăli (Monica, Iudita şi Teodor). Ex-teacher-ul meu de geografie (Teodor) s-a scuzat că n-a ajuns la recitalul de marţi al lui Doru Roman – a zis că l-a captivat cartea despre Erich Berger. Şi – good news – a renunţat să mai urmărească telenovela Inimă de ţigan despre care îmi vorbea entuziast în ultimele săptămâni. Eu n-am văzut decât vreo câteva minute (în care apărea Marin Moraru), şi asta fiindcă aşteptam genericul final cu melodia Loredanei (muzica: Adrian Enescu , versuri: Lucian Avramescu), Zăpada palmei tale (extras de pe albumul Un buchet de trandafiri, 1989). Excelentă strategie de marketing: combinaţia între subiectul acestei soap (viaţa de ţigan, cu toate obiceiurile aferente, inclusiv acela de a citi viitorul în palme) şi nişte versuri ale acestui cântec special (apărut cu puţin înainte de alunecarea ireversibilă a Loredanei într-o zonă soioasă a show businessului) în care se spune, la un moment dat:
lasă-ţi mâna peste ochii mei
fie pleoapa mea zăpada palmei tale
şi sărută-mi ochii cu mâna ta
chipul tău care se vede-n mine
lasă-ţi mâna peste ochii mei
dă-mi zăpada palmei peste ei
ia-mi lumina ca să pot zbura
doar în oarba dragoste a ta
dă-mi mâna ta peste ochii mei
retează-mi cu ea vederea lumii
vreau să citesc în podul palmei tale
vreau să-ti sărut linia vieţii

Dies Irae

Joi seara am ajuns cu Theodor la vecernie. Există în Timişoara un singur loc unde pot „gusta” slujbele ortodoxe: bisericuţa (recent înălţată) de lângă sediul Poliţiei. Icoanele şi obiectele religioase de acolo se apropie foarte mult de ceea ce îmi doresc să găsesc într-un lăcaş de cult ortodox. (Capela unde mergem duminica nu este propriu-zis o biserică.) Theodor a stat cuminte pe parcursul întregii ore. La sfârşit s-a citit despre din vieţile sfinţilor; am aflat despre un bărbat însurat ce şi-a surprins nevasta-n pat cu altul. Nu s-a înfuriat, cum era de aşteptat, ci le-a spus ibovnicilor: „Continuaţi!”, iar apoi s-a dus să fie pustnic. Au urmat repetate descrieri ale încercărilor la care a fost supus (de un avva) pentru a intra în rândul pustnicilor. Citind despre astfel de experienţe-limită pe care unii (seduşi de visul de monah) sau alţii (nevoiţi să suporte umilinţele gulagurilor) le-au cunoscut, nu-mi rămâne decât să-mi spun că mă număr printre cei răsfăţaţi (spoiled) de soartă neîmpărtăşindu-le.
Citesc în presă despre anumite interpretări moralizatoare date (de autorii de manuale religioase pentru elevi) diverselor întâmplări din viaţă. Bunăoară – zic aceşti jurnalişti „pro Europa” – dacă te îmbolnăveşti înseamnă că eşti pedepsit, că „te bate Dumnezeu”. Mă întreb dacă e cazul să amendăm interpretările ironic-maliţioase ale acestor jurnalişti ce privesc spre occidentul secularizat şi secularizant ori să înţelegem că astfel de interpretări sunt perfect justificate de nu puţine pagini scripturale. Altfel spus, dacă nu cumva există temeiuri scripturale incontestabile pentru zugrăvirea unui Dumnezeu mânios (a vengeful God) care pedepseşte pe cei ce "au greşit". (Şi câţi n-au fost smintiţi cu acest tip de discurs şi înc-o să mai fie - in the name of God, of course) Pe de altă parte, dăm – în alte părţi din Scriptură, în unele predici – de viziunea unui Dumnezeu milostiv care iartă şi spune: „Du-te şi nu mai păcătui!”. Este, aceasta, o cu totul altă perspectivă. Până acum – recunosc - n-am reuşit să împac în niciun fel aceste două abordări.