Fiul echipei

Poezie ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic ne dăruie, generos şi nefăţarnic una din netăgăduitoarele izbânzi ale filmului românesc de azi – Concursul.
Îl cheamă Vasile, nume de obârşie elină, şi care în limba noastră se tălmăceşte împărat. Ceea ce şi e – prin ţinută, fapte şi purtări - cu toate că nu-i decât un simplu muncitor şi că poartă veşminte extrem de modeste şi-i blând în gesturi, smerit cu inima, cuminte la vorbă şi a apărut de nu se ştie unde pe o sărmană bicicletă (ar fi putut fi la fel de bine să fie un asin).În echipa unde i se întâmplă a nimeri – la un concurs de orientare – e cel mai tânăr, drept care i se spune Puştiul. (Aceluiaşi, Esenin, într-una din ultimele sale poezii, tot aşa i se adresează.)
Orientare. Cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece aceasta chiar este înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci, cum se petrec lucrurile cu echipa concurentă de-a lungul mersului ei prin misterioasa pădure, simbol al vremelnicei noastre curse prin timp.
Dar membrii echipei chiar asta fac: îşi irosesc vremea – preţios şi straşnic cronometrata lor vreme – în tot soiul de nimicnicii, incidente, neghiobii şi lăturălnicii: vrajbe, invidii, încăierări, denunţuri, lăcomii, mizerabile pofte, rivalităţi, referate. Gaina înhăţată de unul din coechipieri şi de care în ruptul capului nu se mai desparte e şi ea un simbol: al unei întregi viziuni a lumii şi a vieţii, cea specifică găinarilor. Echipa, mai presus de orice, e o tagmă de găinari, de hoţi mărunţi, de răufăcători de speţă joasă.
Iar puştiul, oricât s-ar strădui, nu-i poate vindeca de orbire şi smulge din gropile unde înşişi se aruncă ori cad prosteşte dupa ce, plini de nădejde, pentru alţii le-au sapat. Îi scapă de şerpi, de ispita sinuciderii, de belele şi necazuri fără numar, îi trezeşte din letargie, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile şi greutaţile (păcatele, cum ar veni, dacă am ţine cu tot dinadinsul a grăi simbolic). Degeaba. Sunt temeinic afundaţi în găinăriile, răutăţile şi neroziile lor sub călăuzirea unui şef netrebnic şi guguman. Cine va birui? Cine va câştiga concursul? Deşi numai de asta sunt acolo, în pădure, printre piedici şi taine, prea puţin le pasă. Uită principalul. De ce le pasă şi le arde? De sfezi, de a face dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea, de a-şi fura singuri căciula, de a înfuleca orice le dă la gură, de a se vinde unii pe alţii, de a-şi vărsa veninul şi fierea unul pe altul. Vai, orarul e drămuit şi concursul va să fie câştigat înainte de a se ieşi din pădure (din viaţă, din temporalitate, cum ar veni). Căci în clipa în care ies din pădure se produce Marea Explozie, următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ. Zadarnic este şi a face cale întoarsă, aşa cum – după spinoase discuţii şi ticăite tergiversări – autobuzul se hotărăşte a proceda. Prea târziu! Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere şi ceţuri. Puştiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri.
Pe cel care numai bine le-a facut, şi-a jertfit mereu interesul, comoditatea şi mândria lui de om, cum îl răsplătesc? Punându-i în cârcă toate sarcinile şi tot calabalacul lor de sportivă drumeţie, acceptând ca foarte firesc să-şi asume toate riscurile, bănuindu-l, suspectându-l, somându-l să-şi păstreze identitatea, sgâlţâindu-l, învinovăţându-l şi atribuindu-i propriile lor puturoase gânduri; ba punându-şi mintea să-l şi omoare (găinari, capabili însă, de este cazul, şi de mari mârşăvii). Până la urmă, uitând de el, abandonându-l cu totul, auzind apatici cum strigă cu glas mare de parcă şi-ar da duhul. Şi apoi contestându-i chiar existenţa, realitatea (istoricitatea, cum ar veni). Cui? Acestuia, care nici o clipă nu s-a gandit la sine, care pe toata durata întrecerii a dat dovadă că trăieşte numai spre a face bine altora, care întru totul corespunde preferatei definiţii a cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist, omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi.
Frumos măiestrit, în imagini, sunet şi culori impresionante l-a evocat – fără a se teme ori ruşina – Dan Piţa în filmul Concursul, cea mai bună producţie cinematografică românească de la Reconstituirea lui Lucian Pintilie încoace. O creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călauză şi amintind două din capodoperele artei mute: Ordet şi Patimile Ioanei d’Arc ale lui Carl Dreyer. (Ori mai recentele lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli).
Profunda originalitate a concepţiei regizorale autohtone porneşte de la convingerea că repede şi direct se obţine contactul cu tragicul şi sublimul mai ales pe firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc. Nu puţin contribuie contrastul acesta la zguduirea spectatorului, din ce în ce mai conştient de adevărul că distanţa dintre domenii aparent ireconciliabile este de fapt minimă. Descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale ia astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie (cum ar veni). Concursul: încă o mărturie a imensului talent pe care-l mărturisesc cineaştii (ori toţi ceilalţi artişti) români când nu li se pun în cale personaje ca acelea care organizează şi ţin sub control strict concursuri de tipul paralel parabolei cutremurător şi fidel înfăţişate de Dan Piţa într-o scenografie, cu o cromatică şi cu tonalităţi vrednice de subiect.

(Nicolae Steinhardt, Critică la persoana întâi)

Not yet

Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânăr angajat în cultura umanistă – scria Constantin Noica în Jurnal de idei - este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 de ani că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui ajuns de 60 trebuie să-i spui (dacă a reuşit ori nu, şi cine reuşeşte cu adevărat?) că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă.
Este ca în situaţia de viaţă pe care am trăit-o în tinereţe, când o fată frumoasă mi-a spus că ar pleca oricând o săptămână în lume cu mine; care m-a aşteptat să hotărăsc singur săptămâna, şi când a văzut, surprinsă, că nu-i primesc încântătorul dar, a aflat răspunsul: Îmi face atâta plăcere ce-mi propui încât nu vreau să se transforme într-o simplă amintire. Vreau să-ţi primesc darul ca pe o neîncetată promisiune de fericire viitoare.”

Keep the change, please

„Copilul meu de şase ani mi-a explicat: când eram mic, credeam că să-ţi dea restul înseamnă, dacă n-ai destul, să-ţi dea cât îţi mai trebuie.

Ce frumoasă ar fi lumea asta întoarsă pe dos! – exclamă Constantin Noica în Jurnal de idei. Dar aşa e lumea culturii poate. Nu ştii destul – şi ţi se dă restul. Nimeni nu mai tăinuieşte nimic, nici marele preot cu ştiinţa lui, nici pictorul cu amestecul lui de culori. Toţi sunt gata să-ţi dea restul şi te aşteaptă, cu restul acela miraculor, în biblioteci, muzee şi la chioşcurile de reviste, la radio şi în pieţele publice”...şi la televizor, uneori la cinema şi cu siguranţă pe net, am putea adăuga noi...

Ghilgamesh & Enkidu

„Ghilgamesh şi Enkidu. Ce actuală devine azi căutarea lui Ghilgamesh după un seamăn de-al său. Ce actual e şi capitolul V din Fenomenologia lui Hegel, căutarea de către fiinţa ce doreşte, nu a unui obiect de satisfacere simplă, ci a altei dorinţe. Aşa caută şi va căuta tot mai mult omul întâlnirea cu Celălalt din cosmos. Îţi cauţi seamănul, doreşti să fii dorit, adică să intri în comunitate.”

(Constantin Noica – Jurnal de idei)

Frica - Foame - Eros

„Spui: cum poate Freud reduce totul la instinct sexual? Dar instinctul sexual e totul, e Erosul care singur dă fiinţei organice ieşirea din precaritatea mortalităţii, deci îi dă caracter de fiinţă. (În fond nu clasifică şi Linné plantele după caracterele lor sexuale?) Spui: cum poate Pavlov căuta totul în salivă? Dar saliva e totul, e expresia Foamei, care singură scoate fiinţa organică din precaritatea dispariţiei individuale şi îi dă caracter de fiinţă. Spui: cum poate Heidegger reduce totul la Angst? Dar îngrijorarea e totul, e expresia Fricii care singură scoate fiinţa organică din izolarea individuaţiei ei şi-o pune în contact cu „marele Tot”, dându-i astfel, la orice nivel, caracter de fiinţă.
Aşadar, Frica, Foamea, Erosul – ce păruseră simple componente ale fiinţei organice – se pot ridica de fiecare dată la funcţia întregului. Căci aceasta e schema vieţii, ca partea să se ridice la puterea întregului – ca şi a theoriei!

Frică – Foame – Eros sunt necesităţi. Logos-ul e libertate.”

(Constantin Noica – Jurnal de idei)

Fratele fiului risipitor

„Fiul risipitor spune: Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia şi ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu. Fratele fiului risipitor întoarce aici capul cu dezgust...

Toţi te învaţă, mai ales când eşti tânăr, cum să reuşeşti. Dar o virtute mult mai mare şi în orice caz mult mai utilă decât tehnica de a reuşi e aceea de a şti ce să faci cu nereuşitele. Nu numai că e greu să reuşeşti întotdeauna, dar e şi infecund. Devii „premiant”. Şi, slavă Domnului, fratele fiului risipitor a luat câteva premii.

Fiul risipitor n-ar fi plecat în lume dacă-şi întâlnea învăţătorul. Fratele fiului risipitor ar fi plecat în lume dacă întâlnea un învăţător.

Fiul risipitor n-are decât voluptatea. Fratele fiului risipitor are curiozitatea şi orgoliul. Cine păcătuieşte mai mult? Sau, poate, curiozitate au amândoi. Dar fiul risipitor deschide uşa; fratele său priveşte pe gaura cheii. Câteodată fratele fiului risipitor îmi pare atât de infernal, încât nici măcar nu are un păcat: are păcatul păcatului.

Revăd tot Jurnalul. Ce închide el în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Şi poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi Fratele, care caută, prin Şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...”

(Constantin Noica – Jurnal filosofic)

Requiem 4 the Big Brother

„Fie-vă milă de felul cum se întoarce biruinţa sa împotriva-i. Lăsaţi batjocura ieftină, cei care vă simţiţi victime ale lui. Fie-vă milă pentru blestemele ce se vor acumula într-o zi peste capul lui, nefericitul de învingător.
Îl vor blestema ruşii, cărora le-a blocat afirmarea istorică atâtea decenii, cum nu reuşise în veacul al XIX-lea niciun absolutism ţarist. Îl vor blestema evreii, coreligionarii lui, despre care a spus lucruri mai infernale decât orice antisemit. Îl vor blestema muncitorii, pe care i-a amăgit o clipă că sunt o clasă unitară şi supranaţională, că au o identitate umană deplină şi că pot fi ei, numai ei, sarea pământului şi a istoriei. Îl vor blestema comuniştii, cărora le-a interzis, cu pretenţia lui de a vorbi „ştiinţific”, idealismul activ, puterea de creaţie şi accesul la noutate. Îl va blestema natura pe care a pustiit-o în fond, cu furor-ul său de industrializare, în ceasul prim al meşinismului greoi. Îl vor blestema zeii cu religiile lor, pe care le-a batjocorit ca fiind simplu opiu pentru popor, când ele tindeau şi uneori reuşeau să aducă lumii tot ce a vroit el, plus ceva, de care el nu mai ştia sau nu mai voia să ştie.
Atunci va veni cineva care să spună: Iertaţi-l, a stat şi el sub nebunia Binelui. Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Karl. Rugaţi-vă pentru the Big Brother.”

(Constantin Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru)

Liantul lumii

„După ce a dat umanităţii noastre Universul religios, a pregătit timp de 2000 de ani Universul laic. Ce e Universul acesta? Să fii în diaspora, dar peste tot acasă; să faci comerţ şi nu agricultură; să foloseşti banul şi nu bunul; să faci socoteli şi nu judecăţi de valoare; să fii raţional şi nu emotiv; să traduci în toate limbile; să interpretezi orice; să apropii naţiunile; să faci „Internaţionala”; să termini cu natura pe toate planurile: economic, politic, religios, artistic, filosofic. Evreul e liantul lumii, singurul în măsură să interpreteze acest nou Testament.”

(Constantin Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru)

A new creature

„...Ajuns la Jilava nimerisem cum nu se poate mai bine, dădusem peste un preot netemător, un ostaş de-al lui Hristos; n-a stat pe gânduri: Te botez, mi-a spus, numai să facem puţină catehizare. Catehizarea s-a făcut repede, eram pregătit. Botezul a fost hotărât pentru ziua de 15 martie (sosisem în celulă la 5 ale lunii), mi-am găsit un naş (coleg de lot) şi am purces la organizarea Tainei - ce urma a fi săvârşită clandestin – cu nu mai puţină atenţie, cronometrare (fără de ceas) şi mărunţire ca pentru un hold up. Am ales momentul imediat următor scoaterii „vaselor” la spălare şi al plimbării, când caralii sunt ocupaţi de nu mai au răgaz, bieţii, să răsufle, iar vânzoleala e în toi. Datorită unei infecţii la picior (Hristos tate le potriveşte cu grijă) nu am fost scos la plimbare. Părintele Mina a scos la iuţeală apă proaspătă din ciubăr şi a venit la prichiciul meu unde aşteptau naşul şi, la dorinţa expresă a vrednicului ieromonah ortodox – doi preoţi catolici, doi uniţi şi un protestant, spre a da botezului un caracter ecumenic. Doi ofiţeri superiori, doi colegi de detenţie, s-au plasat în dreptul vizetei (ca să ascundă cele ce aveau loc unor eventuali ochi cercetători). Rugăciunile au fost depănate în formă prescurtată şi la iuţeală am rostit Crezul şi mi s-a turnat conţinutul ibricului bont pe cap; apa mi s-a prelins pe obraji, pe umeri, pe zeghe; şi astfel – din apă de la Jilava şi duh nezăbavnic – am fost primit în biserica lui Hristos. (Apa de la Jilava, pentru mine: cum ar spune cineva: Fântânile Romei!)
Ibricul a fost degrabă aşezat la locul său, naşul şi martorii s-au împrăştiat, viaţa cotidiană – gălăgioasă, îmbulzită – a celulei şi-a reluat cursul normal, dar eu am cunoscut prin starea de extraordinară euforie de care am fost îndată şi total cuprins că botezul nu este o simplă formalitate, un ritual, o ceremonie, ci cu adevărat o sfântă, incomparabilă şi indubitabilă Taină, un „foc mistuitor”.

Starea de euforie a durat în toată vremea detenţiei – mi se întâmpla, la Jilava, la Gherla, să nu pot dormi, ori să mă deştept în plină noapte de cât de fericit eram. Uneori necazurile ne împiedică să dormim, dar iată că şi fericirea poate acţiona întocmai.”

(Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

Voyage, voyage

„Calătoria ne învaţă că oamenii sunt diverşi, dar solidari cu noi, că străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului. Să nu ne temem că ea poate deveni pretext al unei dezrădăcinări. Pericolul acesta există numai pentru cei slabi de înger, pentru cei fără temelie lăuntrică, cei versatili şi uşuratici. Pentru ceilalţi contactul cu alte „universuri” nu este decât îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei.”

(Nicolae Steinhardt – Primejdia mărturisirii)

Ou sont les neiges d'antan?

Formidabilă e încercarea – porunca – asta ce presupune iubirea vrăjmaşilor – „Hip-hip ura!” de trei ori pentru cei care-au reuşit (fără să se mintă şi să înveţe pe alţii ceea ce nici ei nu ştiu) să îşi înfrângă demonul lăuntric şi să treacă peste amărăciuni şi orgolii. Good for them!

Vasăzică: trebuie - for your own sake - să răspunzi cu dragoste celor (sau mai ales celor) ce te prigonesc – aşa ne învaţă cărţile de înţelepciune. În ce mă priveşte, mărturisesc că pe vremea când îndeplineam această poruncă majoră ”ca la carte” nu ştiam mai nimic despre religie şi principiile/textele/cărţile ei. Totuşi, pe atunci mi se părea natural şi bun simţ să răspund cu blândeţe la provocări, la diferite vătămări şi răutăţi. Mi se părea uşor şi firesc să nu strivesc, blagian, „corola de minuni a lumii”, să nu „ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. O dată cu ascuţirea nervilor (ce au ajuns, peste ani, ca un porţelan gata să-l spargi) am devenit temător faţă de reproşuri (deci mândru), mereu gata să sugrum „vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”. (Constantin Noica avea dreptate: „Puţin lucru trebuie să fie cunoaşterea, de vreme ce, rămaşi cu ea, suntem totuşi aşa departe de Dumnezeu.”)

Unde sunt cuminţenia, răbdarea şi blândeţea pe care le cunoşteam, paradoxal, în starea de „ignoranţă” şi ne-cunoaştere (ne-informare) de altădată – purtări ce mă ajutau să „sporesc a lumii taină”? Duse pe apa sâmbetei sunt, laolaltă cu miile, cu sutele de mii sau chiar milioanele de neuroni ucişi în tâmpe lupte. Astfel că trebuie să continui doar lupta – adevărata, singura luptă care contează – cu mine însumi, înarmat doar cu puţinii soldaţi-neuroni rămaşi în viaţă, neobosiţi de vreme şi inutile războaie.

Paradoxal (sau nu) mă ajută mult în regenerarea (restaurarea) de care am nevoie nu atât principii, cărţi şi texte cât tinerii (adolescenţi şi copii) alături de care îmi petrec o bună parte din timp – combustibil de preţ şi veritabilă apă vie, atunci când izvoarele de viaţă au secat, dar te încăpăţânezi încă să rămâi forever young.

Metamorphosis

Minunea cea mare, The Metamorphosis, după Nicolae Steinhardt: “Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor, nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor. Şi nici chiar învierea morţilor. Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ, cât şi după înălţarea sa la cer, de-a lungul veacurilor…Dacă este cineva în Hristos este făptură nouă.” Iar această metamorfoză presupune – potrivit aceleiaşi logici tainice – o anume obiectivare în judecată, o anume severitate a judecăţii cu aceeaşi măsură a aproapelui, cu care ne judecăm şi pe noi înşine (şi invers): „Trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum, neîntrerupt, necruţător, netulburaţi, îi urmărim şi judecăm pe cei din jurul nostru.”

Îşi schimbă şi demonismul faţa? Iată ca da: „Metamorfozele demonismului pe planul vieţii publice: tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul, prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ, anarhie – cu toate nefireşti, primejdioase şi demonice. Dreaptă şi izbăvitoare este numai calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului.” Take heed: „Să fim conştienţi de oricând posibila demonizare a sufletului nostru.”

Odă curajului: „Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăţie, de ostăşie. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg şi tolerant, izbutind a ieşi din noi înşine, a ne vedea, judeca şi aprecia din afară, aşa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece şi neprevenită a unui terţ...Făcându-ne din legea relativităţii, principiul incertitudinii şi din doctrina instabilităţii lumeşti întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor.”

(Nicolae Steinhardt – Dăruind vei dobândi)

Meekness

„S-a petrecut la noi următoarea întâmplare. Economul mănăstirii a trimis un muncitor la un lucru oarecare, dar muncitorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis: „Du-te!” Atunci muncitorul s-a înfuriat şi, în faţa tuturor celor care erau acolo - ca la vreo patrucezi de oameni - l-a făcut pe econom „câine”. Dar economului i s-a făcut milă de muncitor, i-a dat ceai şi zahăr şi i-a spus: „Cheamă-mă întotdeauna câine.” Şi dintr-o dată muncitorul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a înroşit cu totul şi, mai apoi, a fost cel mai ascultător dintre toţi.”

(Cuviosul Siluan Atonitul)