Cum-necum, Pseudokinematikos a ajuns şi pe rafturile Cărtureştilor. În ultima zi din ianuarie 2011 s-a petrecut – la Timişoara – lansarea oficială a acestui „fals tratat de cinema românesc” (photos here). Cu o seară înainte, pe când vorbeam cu Monahul din creierii munţilor (peisajul, acolo, trebuie să fie acum o nebunie – am auzit că a nins), i-am mărturisit că nu ştiu să ţin speech-uri şi l-am rugat să-mi trimită un cuvânt de învăţătură care să mă scoată din încurcătură. Răspunsul său a fost acesta: „Chiar aşa să spui: Vă mulţumesc tuturor celor care aţi venit astă-seară aici, dar eu nu sunt obişnuit să vorbesc în public, am trac şi mă simt mai bine în faţa paginii albe ori a monitorului pe care urmează să scriu. Doamne ajută!”
Am avut, recunosc, emoţii pentru întâlnirea cu publicul. Am emoţii mereu înaintea unor momente mai speciale – asta dovedeşte că nu-mi sunt deloc indiferente. Am ajuns, cu Theodor, mai devreme cu aproape un ceas – Raluca, Ioan şi părinţii au venit după noi. Ne-am instalat la primul etaj, acolo unde urma să vină lumea. Timpul – până la ora 7 p.m. – a trecut incredibil de repede. La ora când trebuia să demarăm se strânseseră deja câteva zeci. Pupături, strângeri de mână, zâmbete, bucuria reîntâlnirii cu oameni dragi. (Şi regretul de a nu mă fi întreţinut cu toţi cei prezenţi.) Pe lângă familia venită cu mic-cu mare, pe lângă rude şi amici, se aflau alături de mine câţiva dascăli din şcoală şi din universitate, dar şi nesperat de mulţi elevi (şi foşti elevi) de-ai mei. Doi dintre invitaţii care urmau să prezinte cartea – domnii profesori Cornel Ungureanu şi Lucian Ionică – au rememorat stagiunile de cinematecă timişoreană (cu unele dintre ele am avut şi eu legături tangenţiale sau chiar secante), iar Lucian Mircu a povestit despre două momente în care ni s-au intersectat cărările cinefile: în anul 2005, când ne-am cunoscut la proiecţia cu Moartea domnului Lăzărescu (iar Lucian era nedumerit de atitudinea mea nu ostilă, ci rezervată faţă de acest film ce a făcut furori prin festivaluri – peste ani avea să înţeleagă de ce: pentru că succesul său a fost pregătit de o serie de filme româneşti de referinţă, realizate înainte de 1989, despre care tinerii mai ales ştiau foarte puţine lucruri) şi în anul 1995 când Lucian frecventase deja de doi ani cinemateca pe care – fără să ştie atunci – o organizasem la cinematograful Studio din localitate (cu filme care stăteau degeaba în cutii, în depozitul din oraş, ce aproviziona sud-vestul ţării). Din spatele meu a dorit să spună câte ceva şi dl. profesor Alexandru Metea (care mă ştie, practic, de când m-am născut) – primul şi singurul care m-a călăuzit (în gimnaziu, înainte de admiterea la facultate şi în studenţie) în fascinanta lume a sintaxei propoziţiei şi frazei. Vorbele lor măgulitoare au punctat o realitate pe care şi dacă aş vrea, nu aş putea-o ascunde: dragostea mea necondiţionată pentru filmul românesc. Din această dragoste m-am apropiat, în copilărie, de zeci şi sute de filme româneşti (pe atunci ieşeau peste 20 de premiere pe an), până să deprind criterii de selecţie, de evaluare, până să ajung la ideea (sau crucea) lor – acolo unde era cazul, fireşte. Din această dragoste am alcătuit – la sugestia editorului de carte Virgil Baidoc (managerul editurii Theosis pentru care am tradus câteva cărţi în ultimii ani) şi cu ajutorul amicului meu Dan Voinea (autorul coperţii, ce prelucrează un cadru din Nunta de piatră, filmat de Iosif Demian) – o mini-antologie de „portrete în mişcare” ale unor cineaşti români, de comentarii pe marginea câtorva filme şi cărţi de cinema românesc la care ţin. Adică, Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc.
Am făcut neascultare de Monah, şi am mai adăugat câteva vorbe pe care simţeam că vreau şi pot să le spun în chip firesc, fără trac. La urmă, am ţinut să mulţumesc familiei mele pentru îngăduinţa şi bunătatea cu care m-au sprijinit şi m-au lăsat să stau aproape de tastatură ore-n şir. Dl. Metea (şi nu numai el) m-a încurajat să nu mă opresc aici. Pr. Robert mi-a şoptit că a stat la parter, cu urechile lipite de boxe ca să asculte acele invisible movies de Adrian Enescu (teme prelucrate şi reorchestrate la synthesizer din filmele şi piesele de teatru compuse de-a lungul anilor) care ne-au însoţit întreaga seară. Cu Pr. Silviu – următor unui schimb recent de replici de pe facebook – am glosat puţin pe tema „legendelor” şi a „realităţii” referitoare la sfinţi. Chiar aşa: cine poate spune unde anume se termină litera şi unde începe spiritul (duhul)?
Seara s-a încheiat cu proiecţia scurt-metrajului din anul 2000, Zapping (regia: Cristian Mungiu), o radiografie în cheie parabolic-ironică a civilizaţiei imaginii (a imaginii fără nici un Dumnezeu însă!), în care trăim. A unei lumi mecanicizate, alienate, care a pierdut orice legătură cu cuvântul scris într-o vreme în care televiziunilor le era interzis să îşi îndemne telespectatorii să mai pună mâna pe-o carte. S-a dat la toată lumea tea for free, s-au ronţăit biscuiţi italieneşti şi turtă dulce neaoşă (gătită de mom-in-law) şi s-a degustat vin (preparat de dad-in-law). Am scris dedicaţii pe volumele cumpărate (all sold out) şi mi-am spus că, deopotrivă cei patru prezentatori ai volumului, cât şi toţi cei veniţi pentru lansare mă obligă să mă ridic (măcar de acum înainte) la aşteptările lor. Pentru că noblesse oblige.
