Something Good

Perhaps I had a wicked childhood
Perhaps I had a miserable youth
But somewhere in my wicked miserable past
I must have had a moment of truth

For here you are
Standing there
Loving me
Whether or not you should

So somewhere in my youth
Or childhood
I must have done something good

Nothing comes from nothing
Nothing ever could
So somewhere in my youth or childhood
I must have done something good

Something Good

from the soundtrack of The Sound of Music

lyrics: Oscar Hammerstein II

music: Richard Rodgers

Ce bine că eşti!...

Am ţinut să revăd The Sound of Music, inspirata punere în scenă a Simonei Vintilă de la Deutsches Staatstheater din oraş. Pe lângă muzica (Richard Rodgers) şi versurile (Oscar Hammerstein II) binecunoscute din celebrul hit hollywoodian al lui Robert Wise (cu Julie Andrews şi Cristopher Plummer) din 1965, unul din acele filme ce fac deliciul copilăriei, montarea TGST atrage prin conducerea muzicală (orchestra TGST şi o parte din orchestra Operei de Stat Timişoara) jazzy a lui Petru Oschanitzsky. Decorurile Getei Medinski şi costumele lui Traian Zamfirescu sunt şi ele classy. Interpretarea nu depăşeşte zona operetei, dar nici nu-şi propune altceva. Dintre toate vocile parcă se distinge Dana Borteanu (Maica Stareţă). Iar povestea – un fel de fairy tale – este mereu emoţionantă. Înţelepciunea şi dreapta socotinţă a lui Mother Superior, emană jovialitate şi o credinţă puternică în căutarea menirii personale, fără pretenţia de a deţine reţeta de fericire – aceeaşi pentru toţi oamenii. „Mănăstirea nu e o ascunzătoare” îi spune Maica Stareţă novicei nărăvaşe care – pentru o vreme – îşi impune să fugă de chemarea dragostei, revenind la mănăstire. În engleză (în original), îndemnul ei sună aşa:

Climb every mountain, search high and low
Follow every by way, every path you know
Climb every mountain, ford every stream
Follow every rainbow, till you find your dream
A dream that will need, all the love you can give
Everyday of your life, for as long as you live
Am stat pe o treaptă, lângă Costel, ca să-i şoptesc pe scurt replicile (spectacolul, vorbit şi cântat în germană, a avut supratitrare electronică în română), iar apoi am fost toţi cinci la Vaporul, unde Călin Bârcean a avut - împreună cu Nicu Alifantis – un recital pe care nu am dorit să-l ratăm. Şi a meritat. Astfel, din sala dichisită a TGST am ajuns – în mai puţin de zece minute – în localul de pe malul Begăi, unde am savurat, vreme de trei ceasuri, cântări nostalgice folk pe versuri de Nichita Stănescu, Esenin, Adrian Păunescu, Alexandru Andrieş, George Bacovia, Radu Stanca, Geo Bogza. Am reascultat şi-am fredonat în rând cu tot publicul, hit-uri ca: Emoţie de toamnă, Balada blondelor iubiri, Umbra, Balada dromaderelor, Balada destinului, Floarea soarelui, Piaţa Romană nr.9, Aproape linişte, Sonet shakespearian,Rar, Decembre etc. Theodor a rezistat eroic până after midnight.

Duminică, dis-de-dimineaţă a trecut pe la noi amicul Ionuţ M., stabilit acum la Bucureşti. Am povestit despre spectacolele de teatru şi film care ne-au bucurat în ultima vreme şi despre ultimele noastre lecturi. Când să ieşim din bloc, pe la zece, ne întâlnim cu Paul P. (Nae), care - bucureştean şi el de câţiva ani - a trecut să ne dăruiască un volum ilustrat cu nişte din Macedonia pe care tocmai le-a vizitat.

La prânz, după slujbă, cuvântul de învăţătură tălmăcea înţelesul învierii fiului văduvei din Nain. Şi, ca bonus, un strop de mustrare pentru cei care ignoră dictonul „morţii cu morţii, viii cu viii”, dovedind prin aceasta prea puţină consideraţie faţă de credinţa în înviere. Sigur, învierea „omului din om”, trezirea la viaţă (la îndelung amânata „viaţă duhovnicească”) a „omului nou” – prin plângerea păcatelor proprii fără număr, fără număr - este foarte importantă şi nu se cade s-o minimalizăm ori s-o uităm. Totuşi, parcă lacrimile celor ce-şi plâng morţii (rude, prieteni, cunoscuţi etc.) nu mi se par condamnabile. Ele au în vedere ceva, până la urmă, omenesc: gândul că atunci, la îngropăciune, îţi iei adio (adică, dacă ne gândim bine, à Dieu) de la o fiinţă dragă. (Că această durere se poate exprima într-o gamă variată de stări, e şi asta adevărat.) În acest sens mi se pare cu totul firesc să îţi plângi omul care s-a prăpădit…

Imediat după terminarea Liturghiei a început emisiunea Simonei de la West City Radio. Ştiam că-i are invitaţi pe Ionuţ şi pe Costel – dascălii lui Theodor. Aşa că am ţinut să fim pe fază. Au vorbit despre deficienţele de vedere, despre integrare (cu referire directă la liceul de specialitate unde profesează ei), despre prejudecăţile oamenilor faţă de minorităţi, despre voinţa de a te autodepăşi (justificată şi încununată pe deplin în cazul lui Costel), despre importanţa de a te ocupa cu dragoste de cei care – mai mult şi în alt fel - au nevoie de ocrotire, de iubire. Spre final, Simona împreună cu invitaţii ei ne-au dedicat – lui Theodor, Ralucăi şi mie – o melodie. Au ales piesa lui Nicu Alifantis (pe care o reascultasem live cântată de muzician la Vaporul), Ce bine că eşti. Chiar dacă era un remix (eu prefer varianta originală - orchestrată inteligent şi sensibil de Doru Căplescu în volumul Piaţa Romană nr.9, în 1988 – dar Costel, care-mi ştie preferinţele, mi-a spus că nu era de găsit în fonoteca de la West City Radio), ne-a mers la inimă. Cât de săracă ar fi viaţa dacă nu ai avea de la cine să auzi sau cui să spui: Ce bine că eşti!...