O apocrifă orientală grăieşte aşa: „un cer sus şi un cer jos, stele sus şi stele jos, toate sus şi toate jos; de-nţelegi, eşti norocos”. Pericopa din scrierile patristice următoare liturghiei de azi tocmai la asta s-a referit: necurăţia şi stricăciunea sunt şi în noi, în sufletele noastre, nu doar în afara lor, atâta doar că puţini au discernământul să înţeleagă această simetrie. Iar asumarea crucii presupune înnoirea „omului lăuntric”, despătimirea.
Întorşi acasă, am frunzărit un film românesc de acum fix cincizeci de ani: Bădăranii – adaptare de Sică Alexandrescu după Carlo Goldoni. Iniţial l-am primit cu rezerve (nu este un film propriu-zis, ci o adaptare cinematografică după piesa pusă în scenă la TNB), însă recitalurile actoriceşti (Birlic, Giugaru, Calboreanu, Nicki Atanasiu, Carmen Stănescu, Cella Dima, Sanda Toma, Silvia Dumitrescu-Timică etc.) sunt magistrale. În felul lor, „bădăranii” patriarhali din această piesă au şi ei crucea lor (gelozia faţă de neveste, tendinţele acestora de emancipare etc.) care, în acele vremuri puritan-conservatoare din vremea lui Goldoni, era mai mult o cruciuliţă faţă de ofensiva feministă de azi. Pe de altă parte, am încercat să-mi imaginez contextul social-politic din România anului 1960 (anul premierei filmului): noi valuri de teroare (amplificate de politica „vigilentă” a Partidului de a preveni, în România, mişcări revoluţionare de genul celor din Budapesta anului 1956), osanale aduse „centralismului democratic”, „conducătorului iubit” şi partidului unic, lui Stalin (The Big Brother) şi poporului rus care „libertate ne-au adus”. Erau vremuri când atâţia şi atâţia cuvioşi ai închisorilor comuniste aveau să înveţe the hard way sensul vieţii şi bucuria de a trăi din bătăile şi chinurile pricinuite de altfel de...bădărani. Iar unii – după graţierea pricinuită de moartea lui Dej, în martie 1965 – au supravieţuit şi au ajuns „în libertate” (aiurea, căci închisoare era peste tot) ca să binecuvânteze închisorile prin care au trecut. Acolo, aveau ei să afirme, au învăţat să creadă, să îndure, să fie oameni cu adevărat.
Totodată, în 1960 (aprox.) avea să înceapă – discret, timid, şovăielnic – perioada aşa-zisului dezgheţ cultural. Atunci abia au putut fi publicate pentru întâia oară versurile lui Lucian Blaga (interzis, alături de toţi clasicii, după ocuparea ţării de sovietici), lui Vasile Voiculescu etc.
