Dedic rândurile de mai jos amicului meu cinefil, Vincenţiu:
Călăuza lui Tarkovski…De ce oare se încăpăţânează el – într-un cert veac al necredinţei (asemenea celor din Solyaris, Nostalghia sau Sacrificiul) şi într-un stat evident poliţienesc - să conducă oameni în Zonă, să le spună: „Încercaţi să vă amintiţi întreaga viaţă. Când omul se gândeşte la trecut devine mai bun. Dar mai cu seamă…mai cu seamă…SĂ CREDEŢI!”?
Că Scriitorul şi Profesorul nu sunt nici primii şi, desigur, nici ultimii clienţi ai Călăuzei o confirmă şi dialogul de acasă, la întoarcerea din Zonă. „Nici nu ştiţi ce istovit sunt. Numai Dumnezeu ştie…Şi mai zic că sunt intelectuali!...” se plânge el dezamăgit femeii care, asemenea unei Penelope, îşi aştepta de fiecare dată bărbatul să se întoarcă acasă după călătoriile – riscante, interminabile, istovitoare - în Zonă. „Ei nu cred în nimic. Organul acela cu care gândim s-a atrofiat pentru că nu e folosit…Ce oameni!...” Soţia îi spune: „Linişteşte-te! Ar trebui să-i compătimeşti.” Călăuza: „Doar ai văzut, nu citeşti nimic în ochii lor. Îi obsedează gândul că trebuie să se vândă cât mai scump. Să li se plătească totul, fiecare vibraţie sufletească. Ei nu s-au născut degeaba, ei au o „vocaţie”, ei trăiesc numai o dată…Oare aceşti oameni mai pot crede în ceva?...Nimeni nu crede, nu numai ceştia doi. Pe cine să mai duc acolo? Dar cel mai cumplit este că nimeni nu are nevoie de camera aceea. Strădaniile mele sunt zadarnice…”
Va fi spus acelaşi lucru de fiecare dată, după fiecare încercare eşuată de a îndruma. Este, în lamentaţia Călăuzei, ceva din dezamăgirea lui Iisus faţă de lipsa de râvnă (puţina credinţă) a celor din preajma-I, faţă de împietrirea inimii lor. Şi poate că ceva din încrederea Mântuitorului în „mintea cea de pe urmă” a celor apropiaţi de El se va fi transmis Călăuzei, care – vezi ultima secvenţă din fim – îşi hrăneşte fiica infirmă (nu poate merge, însă – preţ de câteva minute de neuitat - o vedem cărată pe umerii tatălui ei) cu poezie, cu literatură, cu frumuseţe. Ea va rosti, ca pentru sine, versurile lui Tiutcev:
Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito,
Cu jocul de lumini şi umbre
Când ridici pleoapa din senin
Şi cuprinzi totul cu privirea,
Ca fulgerul căzut din cer.
Dar mă încântă şi mai mult
Pleoapele sfielnic coborâte
Într-un sărut înflăcărat
Şi pe sub gene simt atunci
Mistuitoarea ta dorinţă.
