Tuesday 5 January 2010

Hope

Dedic rândurile de mai jos amicului meu cinefil, Vincenţiu:



Călăuza lui Tarkovski…De ce oare se încăpăţânează el – într-un cert veac al necredinţei (asemenea celor din Solyaris, Nostalghia sau Sacrificiul) şi într-un stat evident poliţienesc - să conducă oameni în Zonă, să le spună: „Încercaţi să vă amintiţi întreaga viaţă. Când omul se gândeşte la trecut devine mai bun. Dar mai cu seamă…mai cu seamă…SĂ CREDEŢI!”?

Că Scriitorul şi Profesorul nu sunt nici primii şi, desigur, nici ultimii clienţi ai Călăuzei o confirmă şi dialogul de acasă, la întoarcerea din Zonă. „Nici nu ştiţi ce istovit sunt. Numai Dumnezeu ştie…Şi mai zic că sunt intelectuali!...” se plânge el dezamăgit femeii care, asemenea unei Penelope, îşi aştepta de fiecare dată bărbatul să se întoarcă acasă după călătoriile – riscante, interminabile, istovitoare - în Zonă. „Ei nu cred în nimic. Organul acela cu care gândim s-a atrofiat pentru că nu e folosit…Ce oameni!...” Soţia îi spune: „Linişteşte-te! Ar trebui să-i compătimeşti.” Călăuza: „Doar ai văzut, nu citeşti nimic în ochii lor. Îi obsedează gândul că trebuie să se vândă cât mai scump. Să li se plătească totul, fiecare vibraţie sufletească. Ei nu s-au născut degeaba, ei au o „vocaţie”, ei trăiesc numai o dată…Oare aceşti oameni mai pot crede în ceva?...Nimeni nu crede, nu numai ceştia doi. Pe cine să mai duc acolo? Dar cel mai cumplit este că nimeni nu are nevoie de camera aceea. Strădaniile mele sunt zadarnice…”

Va fi spus acelaşi lucru de fiecare dată, după fiecare încercare eşuată de a îndruma. Este, în lamentaţia Călăuzei, ceva din dezamăgirea lui Iisus faţă de lipsa de râvnă (puţina credinţă) a celor din preajma-I, faţă de împietrirea inimii lor. Şi poate că ceva din încrederea Mântuitorului în „mintea cea de pe urmă” a celor apropiaţi de El se va fi transmis Călăuzei, care – vezi ultima secvenţă din fim – îşi hrăneşte fiica infirmă (nu poate merge, însă – preţ de câteva minute de neuitat - o vedem cărată pe umerii tatălui ei) cu poezie, cu literatură, cu frumuseţe. Ea va rosti, ca pentru sine, versurile lui Tiutcev:

Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito,

Cu jocul de lumini şi umbre

Când ridici pleoapa din senin

Şi cuprinzi totul cu privirea,

Ca fulgerul căzut din cer.

Dar mă încântă şi mai mult

Pleoapele sfielnic coborâte

Într-un sărut înflăcărat

Şi pe sub gene simt atunci

Mistuitoarea ta dorinţă.

Farsă, isterie, megalomanie, mitocănie...

În urmă cu vreo trei-patru ani o nouă vedetă apărea la Cronica cârcotaşilor. Deghizat în mahalagioaică, Bombonel, Tribunul Vadim sau în „Războinicul luminilor”, Toni Tecuceanu s-a integrat repede în echipa glumeţilor de la Prima TV. Ceea ce juca era întotdeauna plin de nerv, în spiritul vremurilor actuale: farsă, isterie, megalomanie, mitocănie, umor de tip stand up comedy (vezi monologul lui Vintilă, decupat din nu mai puţin deocheatul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni).

Cu o zi înaintea Crăciunului, actorul – diagnosticat cu gripă porcină - a fost internat în spital. Azi-dimineaţă, la doar 37 de ani, a trecut în „lumea celor drepţi”. România însă a rămas – „în carne şi oase” - cu personajele pe care Toni le ironiza: Vadim, Becali (reprezentanţi ai ţării la Bruxelles!!!), Ţânţăreanu, Păunescu, Năstase et co., mahalagii şi mahalagioaice din pestriţa şi agresiva faună a „boborului”…

Odihneşte-te în pace, Toni!