Les vacances de Monsieur Hulot [trailer]

En plein air

● Un foarte scurt fragment din recenta premieră Felicia, înainte de toate conţine cam aceleaşi ingrediente ce compun „noul realism” (ca şi când numai e, cel „nou” contează, iar restul viziunilor realiste ale cineaştilor români neminimalişti sunt rămăşiţe de fosile de care nu mai e nevoie) din filmele româneşti de după anul 2000: planuri-secvenţă lungi, puţine personaje, mult dialog, zgomotele străzii, niciun fel de muzică. O nouă faţă a cine-verité-ului. Dincolo, de forma lapidară, un adevăr dureros – la nivelul conţinutului. O fiică stabilită în străinătate îşi vizitează, după ceva vreme, părinţii vârstnici, rămaşi în ţară. Un schimb de replici aspre între mamă (evident mâhnită, nemulţumită, de odrasla pe care continuă s-o dădăcească) şi fiică (evident sătulă de dominaţia, cleveteala şi maliţia mamei). Nicio punte, nici o speranţă de restaurare a legăturii.

● La Bucureşti, Ionuţ Mareş a văzut (pentru prima oară într-o sală de cinema – mă rog, la cinemateca „Eforie”) Pas în doi. Nu numai pasul era, pe marele ecran, în doi. Proiecţia, aflu de la amicul meu, era tot pentru doi spectatori. Şi nu e singurul caz. E şi normal, într-un fel. „Eminenţa cenuşie” a criticii de film din România pune la zid cinematograful poetic al lui Mircea Săucan, Dan Piţa şi Mircea Veroiu. Pentru că, în tustrele cazuri, e vorba despre o demonstraţie de viziune cinematografică în care decorurile, dialogurile, muzica au ceva de spus. E vorba, acolo, în acele filme uitate şi marginalizate (pe lângă Pas în doi se pot adăuga şi Meandre, 100 lei, Concurs, Sfârşitul nopţii, Dreptate în lanţuri, Faleze de nisip, Semnul şarpelui, pentru a nu mai vorbi despre ineditele semnate de Mircea Săucan, Alerta şi Ţărmul nu are sfârşit) despre provocarea jocului secund, a construcţiilor arhitectonice în care cuvântul, sunetul şi imaginea de film erau înfrăţite, convieţuiau în armonie. Astăzi însă a revenit moda mini şi, spre deosebire de ieri, nu se mai ştie de altceva. Pe cine mai interesează ştiinţa de transformare „a aparent nesemnificativului în simbol, a neînsemnatului în semnificaţie, a banalului în destin, a universului mărunt în condiţie umană” (Mircea Alexandrescu)? Simboluri? semnificaţii? destin? condiţie umană? – toate îmbogăţite de conotaţii, de polifonii…Să rămână dumnealor în veacul XX. În zorii săi, veacul XXI are – vezi cele mai multe din producţiile „noului val” - altceva în cărţi pentru filmul românesc.

● Centrul Cultural Francez o a organizat o proiecţie en plain air cu una din capodoperele cinematografului universal (nu doar francez): Les vacances de Monsieur Hulot (Jacques Tati, 1953). Am tot amânat întâlnirea cu universul lui Tati (înrudit cu Chaplin şi Buster Keaton) până…azi, când am dat curs invitaţiei unui amic primită prin email. Aşa am ajuns la grădina de vară a sălii Capitol. De la intrare se puteau remarca bălăriile, atmosfera de ţinut uitat de timp. Ecranul uriaş panoramic (pe care, cu 30 de ani în urmă, aveam să urmăresc fascinat Superman şi Close Encounters of the Third Kind) era şi el în descompunere: tencuiala căzută lăsa să se întrevadă cărămizile din care a fost construit. Pentru o clipă mi-am amintit de acele icoane care, se spune, plâng. Ecranul panoramic de la Capitol, aşa dezolant cum era, parcă lăcrima şi el după un repertoriu de adevărat cinema. Ca altădată. Între timp, de când a căzut cenzura ideologiei socialist-comuniste şi s-a dat liber la importul de filme de peste ocean (mă rog, peliculă color, în cantităţi industriale, confecţionată după mereu aceleaşi clişee pe care majoritatea nici nu le mai sesizează, într-atât s-au obişnuit cu ele) s-au închis cinematografele şi – precum bisericile de pe vremea stalinismului – şi-au schimbat destinaţia. Atunci când nu s-au transformat în restaurante, clinici medicale, brutării, sedii de firme ori de grupări neoprotestante, cluburi deochiate etc. zac în ruină. Şi – aşa cum s-a întâmplat astă-seară – mai găzduiesc proiecţia câte unui film de cinematecă.