Cercul sau triunghiul?

Nu puţini au fost cei care - tineri ori „oameni în toată firea” - găseau (în anii 80 când, în plină dictatură, a fost difuzat la TVR) mare prilej de bucurie în a decodifica semnificaţiile fabulei din The Point / Oblio (narator: Ringo Starr / Dustin Hoffman; muzica: Harry Nilsson; regia: Fred Wolf) - acest cartoon de excepţie, realizat în 1971.

Povestea „din poveste” îndeamnă şi azi la o astfel (altfel?) de citire „subversivă”: în lumea (post)modernă, când copiii sunt mult mai atraşi de poveşti în imagini decât de poveşti în cuvinte (scrise ori citite), un tată (nostalgic după vremurile de-altă dată, când copiii erau mai docili şi mai ascultători faţă de părinţi) îi citeşte copilului său, ca bed time story, despre Oblio - arhetipul de outlaw, de misfit, de freak într-o societate ce respectă Legea. Iar Legea prevede ca – în acel Regat – toţi şi toate trebuie fie pointed, să aibe un point. Oblio este primul şi singurul copil care s-a născut în The Pointed Village fără să aibă – lucru nemaiîntâlnit în acele timpuri – un point (un ţugui pe cap). Ca atare, este izgonit (prin maşinaţiunile Contelui malefic, căci Oblio l-a învins la jocul cu triunghiul pe fiul Contelui, dar şi prin concursul Regelui apatic, ce nu voia să existe niciun fel de probleme în Regatul său) din cetate. Unde? În Pădurea-fără-rost (The Pointless Forest). Iată-ne ajunşi în miezul unei teme fundamentale a culturii omenirii: Drumul - întotdeauna mai interesant decât Ţinta (care e cuprinsă-n Drum). Odiseea întru înţelepţire. The Waste Land. Dar cât de waste este ţinutul în care Oblio (împreună cu câinele său, Arrow) e alungat, cât de fără rost (pointless) este această pădure? Asemenea altor personaje de film (precum Puştiul din Concurs-ul lui Dan Piţa ori Călăuza din Stalker-ul tarkovskian), Oblio găseşte un sens (a point) în tot ceea ce vede şi întâlneşte în peregrinările sale şi aplică (fără să ştie, desigur) maxima unui filosof precum Constantin Noica: Dacă viaţa n-are niciun sens, pot să-i dau eu unul. Asta pentru că învaţă să-şi deschidă ochii – şi mai ales ochii minţii – la toţi şi la toate, să fie cool (să rămână, vorba poetului, la toate rece), aşa cum l-a povăţuit The Rock Man; pentru că ajunge să preţuiască vremea (să înveţe - după întâlnirea cu The Man in the Leaf Business: „timing and honesty is the name of the game” - ce e acela timing) şi...truda: „Rest? You and your dog - îi spune The Tree Man, oferindu-le să muncească împreună - will work like a dog. You will rest only in the fifth season, and there aren’t any fifth seasons. But there are rewards: it’s exciting work manufacturing leaves.”

Lecţia pe care Oblio o deprinde în urma surghiunului său: you don’t have to have a point to have a point because everyone has some kind of a point, whether it shows or not. Sau, pe româneşte: nu este necesar să fii ca toţi ceilalţi pentru a avea un punct de vedere şi un rost pe lume. Învăţătura pe care-o desluşeşte copilul din poveste: dacă cineva nu e ca restul lumii nu trebuie alungat din cetate. Important e să vrei să îţi descoperi rădăcinile, să descoperi cine eşti, să înţelegi mai ales că ceea ce este în capul tău e infinit mai important decât ceea ce ai (sau nu ai) pe cap.. Cine este cu adevărat fără rost (pointless) în această odisee? The Pointed Man – întruchipare a zeflemelii, a băşcăliei, a gândirii „cârcotaşe”, „nihiliste”.

La final de odisee, Oblio şi Arrow se întorc acasă obosiţi şi, cu siguranţă, mai înţelepţi: descoperind că totul are un sens (has a point), lui Oblio i-a crescut, sub căciula ţuguiată (pe care i-o croşetase maică-sa pentru a-i masca, de ochii lumii, „infirmitatea”) un...point: acum el este cel ţuguiat, în timp ce tuturor celorlalţi li s-a topit, miraculos ţuguiul trufaş de pe creştet, iar clădirile şi tot ce era pointed se transformă şi ele, rotunjindu-se, "smerindu-se" cumva. Cercul a luat locul triunghiului.

È pericoloso sporgersi

Prin ritm şi aerul de spontaneitate, prin redescoperirea firescului cotidian (rara avis în filmul românesc), comedia dramatică a lui Nae Caranfil din 1994 trimite, datorită prospeţimii cu care evocă vârsta adolescenţei, la filmele lui Fellini - unii l-au considerat Amarcord-ul românesc. È pericoloso sporgersi reprezintă reflexul light (fără nicio nuanţă peiorativă) al unor producţii româneşti hard (pline şi ele de vervă şi savoare) precum Balanţa (1992) lui Lucian Pintilie, Probă de microfon (1980) şi Croaziera (1981) de Mircea Daneliuc, Secvenţe (1982) de Alexandru Tatos. Găsim, în această opera prima, aceeaşi atmosferă a „epocii de aur” (mijlocul anilor optzeci) - aceeaşi dezinvoltură în a povesti cinematografic, acelaşi cinema direct. Cu precizarea, trebuie subliniat, că Nae Caranfil evită culorile groteşti ale confraţilor săi seniori, preferând ironia blândă a cinematografului ceh.

Construcţia filmului în trei părţi (I – Eleva, II – Actorul, III – Soldatul) spune, din unghiuri diferite, aceeaşi poveste in progress şi aminteşte întrucâtva – stilistic - de capodopera lui Akira Kurosawa, Rashomon (1950), anticipând totdată demersul (încununat, şi el, cu succes) lui Cristian Mungiu din Occident (2002). Care ar fi numitorul comun al celor trei segmente ce se recalibrează şi se completează unul pe altul? O anume stare de „frustrare sexuală” (prezentă şi în filmele lui Daneliuc) ce naşte o dorinţă acută de eliberare, de evadare (titlul românesc este Duminici cu bilet de voie), de ieşire din „sistem” - temă enunţată strălucit de Mircea Săucan încă din 1973, o dată cu a sa insolită (şi interzisă, până în 1990) Sută de lei. Fiecare din cele trei personaje principale (interpretate de Nathalie Bonnifay, George Alexandru şi Marius Stănescu) trece printr-o „criză” şi îşi doreşte să scape de veşmintele pe care trebuie să le poarte (uniforma şcolară şi militară, respectiv costumele teatrale), să-şi schimbe cât mai grabnic statutul şi să „rupă rândurile”, asemenea soldaţilor din ultima secvenţă a filmului.

Spre deosebire de confraţii săi de „categorie grea” (Pintilie, Daneliuc, Tatos) şi asemenea lui Săucan (Meandre, Suta de lei), Nae Caranfil îşi plasează accentele, cu o seducătoare efervescenţă stilistică (imaginea: Cristian Comeagă; montajul: Victoriţa Nae; muzica: Nae Caranfil / Anton Şuteu), pe zonele solare ale adolescenţei şi premei tinereţi. Regizorul şi-a rescris de câteva ori scenariul (altminteri banal, dar – încă o dată – un regizor cu talent confirmă că nu există scenarii banale, ci numai mizanscene fade), conferindu-i treptat umorul, ritmul şi prospeţimea dialogurilor – elemente care, în filmele româneşti, erau (sunt) înlocuite atât de des de un anchilozat schematism ideologic, de o rigiditate a expresiei vizuale, ori de preţiozitate îndelung căutată. De aici şi entuziasmul receptării – de critică, dar şi de public.

Pentru scepticii care, explicabil, mai au încă rezerve faţă de filmul românesc de după 1989 (reproşându-i registrul grav, adesea prea apăsat sordid, inflexiunile groteşti-tenebroase şi umorul feroce) È pericoloso sporgersi poate fi excepţia şi contra-argumentul.