Stele fără nume

Ne plănuisem să ajungem la concertul de orgă de la Dom, însă socoteala noastră de sâmbătă seara ne-a fost răsturnată de Sergiu, care ne-a chemat la recitalul organizat de elevi de la Liceul de Muzică din Timişoara (împreună cu o şcoală de acelaşi profil din Pančevo, Serbia). Supriza a fost nemăsurată: am urmărit, preţ de aproape două ceasuri, elevi cu vârstele între 8 şi 18 ani cântând (din voce şi la diverse instrumente: pian, vioară, violă, violoncel, fagot), dansând, interpretând arii din opere, operete şi variate alte muzici. M-am bucurat să le revăd pe două din fostele mele eleve de la Liceul de Muzică (de acum 13 ani) – acum profesoare de pian aici: Roxana şi Mădălina.
Urmărind recitalul acestor tineri mi-a părut rău de locurile – nu puţine - rămase libere. Pe de altă parte, prestaţia lor m-a încredinţat că nu e totul pierdut, că există şi altfel de tineri. Şi prin ei, gândurile şi emoţiile unora ca de Haciaturian, Debussy, Brahms, Beethoven, Bach, Mozart, Gherase Dendrino, Grieg, Telleman etc. au prins – preţ de câteva zeci de minute – viaţă din nou. Sala de concert e, pentru mine, un sanctuar for all, irrespective of differences of opinions, creed, race, gender, nationality, social status, etc.

Message in a bottle - Scřivánci na niti / Ciocârlii pe sârmă

Filmul lui Menzel este, în primul rând, o restituire. După ce a stat sechestrat vreme de douăzeci de ani, Ciocârlii pe sârmă avea să dezvăluie un adevăr transmis ca un message in a bottle. Ce conţine acest mesaj? Un portret de grup, o radiografie satirică a unei uniformizante lumi cenuşii (dar piperate cu câteva tuşe erotice) în care speranţa nu a murit, un microcosmos pentru întreg spaţiul concentraţionar (decoruri: Vladimir Macha; director de imagine : Jaromir Sofr; muzica: Josef Lojik) din care nu lipsesc lirismul, tandreţea, subtilitatea, burlescul, compasiunea şi curajul.

„Îmi găsesc o serie de trăsături comune cu Karel Capek. Asemeni lui – afirma Jiři Menzel - trebuie ca operele mele să fie astfel făcute încât să fie înţelese de toata lumea. Tata era intelectual, iar mama croitoreasă. Am vrut să fac filme cu care să nu-mi fie ruşine în faţa tatei, dar pe care să le înţeleagă şi mama.” Povestea Ciocârliilor e inspirată din proza scurtă a lui Bohumil Hrabal: într-un oraş siderurgic din apropierea Pragăi se află un lagăr de reeducare – pe un fel de junkyard - pentru „duşmanii poporului” de origine burgheză: un bucătar, un profesor de filozofie, o bibliotecară, un magistrat, un saxofonist etc.. În imediata apropiere se află o închisoare pentru femei condamnate politic, astfel că tensiunea sexuală dintre cele două grupuri generează momente de umor savuros. În ciuda disciplinei draconice care vizează transformarea lor în „oameni noi”, toţi cultivă gândirea liberă şi nu îşi pierd speranţa.

Oricât de catifelată ar fi fost „Primăvara de la Praga”, autorităţile s-au „autosesizat” şi au interzis Ciocârliile ­(aceeaşi soartă au avut-o şi filme de referinţă din alte ţări ale blocului sovietic: Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Piţa, Pokaianjie / Căinţa de Tenghiz Abuladze etc.) sub pretextul caracterului „incendiar şi provocator” al filmului. Pe lângă fiare vechi şi maşini de scris (din secvenţa-uvertură) ce aşteaptă să fie aruncate la coşul de gunoi al istoriei, se află suflete şi – iată – filme care aşteaptă şi ele să fie eliberate sau topite. Lumea filozofiilor mărunte de viaţă de pe această insulă-microcosmos (înconjurată de sârmă ghimpată) a fost descătuşată abia în 1989, anul căderii Cortinei de Fier, când filmul lui Menzel a primit Premiul Ursul de Aur şi Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Berlin.

Când timpul se măsoară, cu umor, în funeralii - Kolja

În tradiţia unor regizori precum Miloš Forman, Jiři Menzel (dar fără tonurile lor grave) sau Giuseppe Tornatore (cel din Nuovo Cinema Paradiso), Jan Sverak izbuteşte în Kolja să fabrice – după reţeta hollywoodiană – o poveste ce are ca fundal evenimente politice cruciale (căderea Cortinei de Fier în Europa de Est), dar cu un substrat intens personal. Kloja este mai ales filmul unei treziri, al unei „umanizări”: în Praga anului 1988, un violoncelist urzuz (şi afemeiat) între două vârste – un burlac convins care-şi măsoară timpul în funeralii, fiind retrogradat şi mutat disciplinar de autorităţi de la filarmonică la un ansamblu ce cântă muzică funebră la crematoriu – se transformă peste noapte într-un devotat şi afectuos tată de ocazie al unui băieţel rus a cărui mamă a fugit în RFG.
Concesiile făcute cinematografului comercial prin apropierea de melodramă - băieţelul cute, prezentarea pitoresc-idilică (director de imagine: Vladimir Smutny) a realităţilor comunismului, happy end-ul, viziunea superficială şi schematică asupra experienţelor care schimbă viaţa unui om - au fost repede amendate de acea parte a publicului ceh care nu a uitat de tradiţia şcolii cehe de film a anilor 60, 70, 80 – acele filme ce denotă o profundă înţelegere a naturii umane, o mult mai atentă nuanţare a situaţiilor de viaţă, o analiză imparţială („necomercială”) a sistemului social.
Totuşi, chiar dacă „petele comercialului” (farmecul discret al clişeelor, predilecţia spre light entertaiment în defavoarea meditaţiei, a tonurilor grave şi a unei viziuni „realiste”) sunt evidente, Kolja rămâne un film care „îţi merge la inimă”. La urma urmei, un film (asemenea oricărei opere de artă) ar trebui judecat în funcţie de ceea ce şi-a propus să prezinte, nu după ceea ce ne-ar place nouă să găsim pe ecran. Din această perspectivă, Kolja (răsplătit cu Premiul Oscar 1996 pentru film străin) reprezintă o bătălie câştigată, iar Sverak s-a priceput să fie suficient de abil pentru a nu se lăsa stăpânit de clişeele filmelor de duzină. Există încă, în filmul său, destule secvenţe şi mai ales o atmosferă de o rară eleganţă (datorată şi muzicii originale scrise de Ondrej Soukup, precum şi citatelor muzicale din Dvořak şi Smetana) ce trimit, fără putinţă de tăgadă, la perioada de aur a cinematografiei cehe.