Mă gândesc la strungarul Vasile (Gheorghe Visu) din Faleze de nisip. Copilărie fericită n-a prea avut el – mama a fugit cu altu’, iar taică-su’ era beţiv şi-l snopea în bătăi. Dar a terminat o şcoală profesională, s-a angajat la un atelier de strungărie, era strângător, cumpătat, solitar, n-avea „gaşcă”. După lucru se plimba pe faleză (locuia aproape de malul mării), mai dădea de mâncare la Câine-câine, mai îi făcea ochi dulci tătăroaicei pline de nuri (Oana Pellea) de pe plajă. Până-ntr-o zi când piaza rea îl alege drept victimă a unei confuzii (o eroare judiciară). Este anchetat, arestat şi, în cele din urmă eliberat, după ce un avocat pledase – dezinteresat - pentru nevinovăţia lui. Oricum, nu existau probe. Se întoarce la mătuşă-sa, unde spală cu unghiile duşumeaua. Ştie c-a rămas fără serviciu, iar acasă nu mai voia să se întoarcă.
Ce e de învăţat de la Vasile, de la stoicismul său? Că atunci când viaţa te pune la încercare cu multe, merită măcar să-ţi verşi năduful pe mizeria sau neorânduiala din jur. Măcar faci ordine şi curăţenie în jur, dacă în tine sunt doar lumini şi, mai ales, umbre. Dar pentru asta poate nu e de ajuns să poţi să te abţii de la patimi („Nu bei, nu fumezi…Eşti sectant?” îl întreabă căpitanul de Miliţie care-l anchetează. „Ştii ce-i aia?” „Ăia care nu cred în Dumnezeu” – răspunde el. „Şi tu în ce crezi?” în iscodeşte miliţianul. „În mine.” – zice Vasile cât mai cool cu putinţă). Trebuie să ai, ca el, încredere în forţele proprii. Nu e puţin lucru, câta vreme - asemenea lui Vasile – crezi că menirea ta este să spui adevărul şi să te porţi cu smerenie şi cu frică de Dumnezeu.
