DocumFest 2009, ziua a III-a

Ultima zi a DocumFest-ului de anul acesta a programat – între altele - cinci din cele mai speciale filme ale selecţiei. Ele surprind mărturii din rezistenţa anticomunistă poloneză, est-germană, cehoslovacă şi românească .

Căderea Imperiului Sovietic (2009, autor: Andrzej Titkow) evocă, retrospectiv, evenimentele care au dus la prăbuşirea colosului de la Răsărit. Pe lângă interviuri cu personalităţi politice ale vremii (printre care Lech Walesa, Jeliu Jelev etc.), dar şi cu regizorul Andrzej Wajda (al cărui film din 1981, Omul de fier – din care sunt extrase nişte scurte fragmente - surprinde îndeaproape momentul ieşirii din underground a Solidarităţii) şi Vladimir Bukovski (cel care, scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, n-a putut închide un ochi toată noaptea, după ce a primit prima convocare la sediul KGB: „era nerăbdător să le spună de la obraz tot ce crede despre ei, să intre în ei ca-ntr-un tanc”).

Electrizanta docu-dramă a lui Sebastian Denhard şi Matthias Schmidt, Miracolul din Leipzig (2009) punctează devenirea nucleului disident din Leipzig. Puţini ştiu că sărbătoarea unificării germane de la sfârşitul anului 1989 a fost pregătită de „miracolul din Lepizig”. În 9 octombrie 1989 aveau să demonstreze paşnic peste 70.000 de est-germani; în număr de 8.000 de soldaţi şi ofiţeri, forţele poliţieneşti şi de armată (la care se adaugă trupele de Securitate, rezervişti şi echipaje de Miliţie Populară), înarmate până-n dinţi – ca reacţie la o serie de mişcări protestatare precedente - n-au tras un foc. A fost victoria oamenilor din Leipzig (din toate straturile sociale şi de toate profesiile), un fenomen imposibil de cuprins în cuvinte.

Puterea celor fără de putere (2009, autor: Cory Taylor) surprinde – tot prin mijloacele docu-dramei – perioada ante- şi post-1968 în Praga, aşa cum este povestită de câţiva martori oculari (şi narată din off de Jeremy Irons) şi cum ne apare înregistrată pe câteva filme de arhivă. Personajul principal este Vaclav Havel, primul Preşedinte al Cehoslovaciei după înfrângerea comuniştilor în alegerile din 1989. Epilogul filmului conţine acest comentariu: „În fiecare an de 17 noiembrie, când se aniversează Revoluţia de Catifea, ziariştii întreabă tineri, copii şi bătrâni despre regimul comunist şi despre Revoluţia de Catifea. Majoritatea copiilor spun că nici n-au auzit de ea. Nu ştiu dacă tinerii de azi ar mai crede în idealurile acelea atât de vii din 1989. Cred că este extrem de important ca tinerii să nu ia de bună libertatea pe care o au. Să ştie că pot s-o piardă. Să ştie că sunt multe locuri pe lume unde astfel de libertăţi nu există, că oricând violenţa poate renaşte, iar libertatea poate fi pierdută.”

În Vocea speranţei (2005), Mariana Badan reconstituie crâmpeie din viaţa Monicăi Lovinescu. În timpul dictaturii comuniste, vocea ei de la microfonul postului de radio „Europa Liberă” a hrănit o ţară întreagă cu speranţe şi cu informaţii imposibil de găsit în media românească. Filmul este o reverenţă în faţa acestei doamne a criticii literare româneşti din exil, care a fost deopotrivă şi un observator-comentator fără menajamente al vieţii politice din România comunistă şi post-comunistă.

Capcana (2009, autori: Leontina Vatamanu şi Ion Terguţă) este un strigăt de protest la adresa oficialităţilor de la Chişinău care, după victoria comuniştilor în alegeri (din 6-7 aprilie 2009), au declanşat o dură campanie de „corecţie” în beciurile Securităţii. Lideri ai unor organizaţii democratice din capitala Republicii Moldova, reprezentanţi ai opoziţiei, rude sau apropiaţi ai celor schingiuiţi, supravieţuitori etc. afirmă în mod repetat (ca un fel de leit-motiv) că traumele suferite de cei care au fost arestaţi şi torturaţi abuziv (ca ţapi ispăşitori) în acele zile sângeroase, vor avea - in the long run - efecte dramatice. Konec filma.

P.S. Juriul DocumFest 2009 a decis. Premiatele acestei ediţii sunt, după cum urmează:

● Miracolul din Lepzig

● Fata şi tancurile

● Capcana

● Vieţi-Graniţe

● Bobinele de la talcioc

Off the main stream

Sanda Ţăranu, una din cele mai rafinate crainice TV de pe „vremea aia”, când televiziunea – deşi cenzurată – încă putea fi apelată cu „dragostea mea”, afirmă într-un recent interviu: „Aşa cum e viaţa noastră, aşa se vede la televizor. Încerc să judec corect şi să nu mă las influenţată. Aşa că închid televizorul, mă duc la cartea mea. Nu am crezut că o să ajung să nu mă mai uit la televizor ca să mă protejez.”

Într-o zi, povesteşte distinsa doamnă, i-a scris un băieţel: „Să ştiţi că atunci când apăreţi la televizor, la noi în casă se face linişte”. La început s-a simţit măgulită dar pe urmă, mărturiseşte această femeie îndrăgostită de meseria ei ca nimeni altcineva, s-a speriat îngrozitor: „Mi-am dat seama ce responsabilitate extraordinară am, pentru că în meseria asta orice greşeală poate să dărâme tot ce ai construit, mai ales una de cultură generală. Contează cei şapte ani de acasă. Educaţia pe care ai primit-o, ceea ce ai reuşit să acumulezi pe parcurs. Se vede dacă-ţi faci meseria cu plăcere, interes şi respect faţă de cel care te ascultă. Iar astăzi la televizor sunt prea puţini oameni educaţi. Doamnele care fac talk-show-uri s-au masculinizat, au devenit mai dure…” Dar responsabilitatea aceasta pe care o invocă un om din media ar trebui să o resimtă şi un dascăl şi, probabil, alte bresle nu mai puţin. Practic, ar trebui să fie în sângele oricărui om care-şi pune viaţa „în vitrină”, care e un formator de opinie, care – mai ales – ştie că se adresează copiilor, tinerilor.

Din păcate însă, cei care îşi pun astfel de probleme (cultura generală, cei şapte ani de-acasă, educaţia etc.) sunt sau izolaţi sau pensionaţi. Şi-ntr-un caz şi-n celălalt sunt off the main stream şi atitudinea lor trece neobservată. Până la urmă asta e: fiecare se salvează – de urât, de sminteli, de frică, de singurătate, de vulgaritate, de minciună etc. - cum poate…