Cu muzica lui Adrian Enescu aveam să mă întâlnesc pe la sfârşitul anilor 70 prin intermendiul unor filme pentru care a scris mereu o muzică sugestivă. La început au fost armoniile din 7 zile, Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Bietul Ioanide – un jazz simfonic, prelucrări folclorice în straie simfonice şi respectiv un poem simfonic, în care unul dintre instrumente era seducătorul synthesizer. Apoi au urmat alte filme în care muzica – la fel în coloanele sonore semnate de Richard Oschanitzky, Tiberiu Olah sau Anatol Vieru – era un adevărat „personaj dramatic”: Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţíi, Concurs, Pas în doi, Adela, Ringul, Ciuleandra, Bătălia din umbră, Noi, cei din linia întâi, Mircea, Domnişoara Christina. Muzica de film i-a oferit lui Enescu un câmp vast de experiment: de la muzica de cameră la jazz, de la muzica scrisă pentru orchestră simfonică mare, la muzică uşoară şi experimentală - inclusiv (sau mai ales) prin prelucrări electronice, însoţite sau nu de instrumente clasice. Adrian Enescu, atrage atenţia Daniela Caraman-Fotea, „a defrişat în România domeniul tehnicii şi producerii electronice a sunetului în care a investit vastele cunoştiinţe muzicale, talentul aparte, ştiinţa armonică dar melodică”.
Datorită compoziţiilor din zona pop (încredinţate unor nume binecunoscute: Aurelian Andreescu, Aura Urziceanu, Aurora Andronache, fetele de la 5T şi STEREO, Cezar Tătaru, Mircea Romcescu, Mircea Baniciu, Crina Mardare, Ioan Luchian Mihalea, Angela Similea, Dida Drăgan, Gabriel Cotabiţă, Loredana Groza, Silvia Dumitrescu, ş.a.), Adrian Enescu a cucerit mai ales tinerii, printr-un sound mereu insolit şi foarte elaborat, în ciuda convenţiilor facile pe care le foloseşte – niciodată îndreptăţit - genul de divertisment. De remarcat sunt şi versurile cântecelor (încununate, poate în primul său poem pop – Basorelief - inspirat din versurile lui Ioan Alexandru), întotdeauna purtătoare de mesaj. Spre sfârşitul anilor 80, textele cântecelor sale (care deveniseră tot mai dansante) aveau să conţină o poveste simplă de viaţă şi două-trei metafore, lăsând la o parte filosofia.
În 1988, când Adrian Enescu avea să fie în topul preferinţelor publicului, datorită albumului Bună seara, iubito (dar şi coloanelor sonore din Rezervă la start şi Umbrele soarelui), avea să încheie astfel un interviu: „În viitorul mai îndepărtat îmi doresc să scriu muzică simfonică de concert. Sunt sigur de asta, pentru că am nişte lucruri de spus.” Viitorul acela „mai îndepărtat” în 1988 este, acum, prezent. El nu a apărut „din senin”, ci este rodul unei experienţe creatoare de o viaţă. Toate înlănţuirile armonice din zecile de filme, piese teatru, cântece pop sau compoziţii jazz sau electronice, la fel şi bogata activitate de orchestrator desfăşurată de Adrian Enescu – în zona pop, jazz sau clasică – au pregătit terenul pentru amplele concerte şi compoziţii simfonice de acum.
După 1990, Adrian Enescu a reînceput să scrie muzică de teatru. După Nebuna din Chaillot, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Caligula, Dialog cu infinitul sau Rădăcini noi montări scenice – din ţară, dar şi din Belgia, Italia, Japonia, Australia sau Costa Rica - aveau să-i poarte inconfundabila amprentă componistică: Macbeth, Iulius Cezar, Lear, Titus, Triumful dragostei, Apus de soare sau Iluzia comică. În ultimii cinci ani Adrian Enescu a scris o serie de lucrări electro-acustice (10der, Variaţiuni pe o temă de Ravel, Adoramus, Atmosferic, Reversibil), a compus Orfeu şi Euridice pe teme din Gluck (pus în scenă de Alexandru Darie la Teatrul Bulandra).
În primăvara anului 2008, percuţionistul Doru Roman avea să-şi înceapă recitalul de la Filarmonica Banatul din Timişoara cu Lacrymosa - o lucrare pentru percuţie şi ansamblu electronic pe care Adrian Enescu i-o dedicase. Tot din creaţia lui Adrian Enescu, flautistul Ionuţ Ştefănescu interpretase cu un an înainte, pe aceeaşi scenă de concert, Ireversibil – o piesă pentru flaut şi ansamblu electronic. La închiderea stagiunii de anul acesta de la Sala Radio din Bucureşti, sub concucerea muzicală a lui Horia Andreescu, Zoli Toth (carismaticul leader al formaţiei SISTEM) a interpretat alături de Orchestra Naţională Radio Domino – concertul pentru percuţie şi orchestră simfonică mare pe care Adrian Enescu i l-a dedicat. Compozitorul fusese încântat de prestaţia lui Zoli Toth din recitalul lui Doru Roman de la Timişoara, unde interpretase cu mult nerv o lucrare de Aurel Stroe. Domino îmbină fericit energiile gândirii muzicale contemporane cu muzicalitatea structurilor clasice.
Ascultănd, de peste 30 de ani, compoziţiile lui Adrian Enescu, aveam să descopăr că sunt o fascinantă călătorie în lumea Muzicii. Şlagărele sale pop şi miniaturile electronice, opus-urile de jazz şi muzicile de teatru şi film depăşesc adesea graniţele impuse de un gen sau altul. La fel ca Dan Andrei Aldea sau Vasile Şirli, Adrian Enescu se numără printre puţinii compozitori „în evantai” care au înţeles şi au transpus în creaţia lor crezul lui Richard Oschanitzky: „Nu trebuie să facem nici o diferenţă între muzica clasică, muzica uşoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună sau proastă - şi atât”. Printre cele mai frumoase cuvinte de apreciere care i-au fost aduse vreodată sunt şi cele exprimate în intervenţa live a unui şofer de tir în cadrul unei emisiuni radio nocturne, realizată de Andrei Partoş, care-l avea invitat pe compozitor: „Muzica domnului Adrian Enescu a fost pentru noi paşaportul spre occident”.
