Cinderella

Când Biserica Anglicană din UK a trecut la hirotonirea femeilor, s-a înregistrat o migrare a unor anglicani (din High Anglican Church – o fracţiune puţin numeroasă, în raport cu marea majoritate, „carismatică”, a anglicanilor, în continuu reformată şi neo-protestantizată) spre Biserica Romano-Catolică, unde astfel de practici sunt de neînchipuit.
Un fenomen asemănător se înregistrează în Biserica Ortodoxă, unde unii se simt incomod din pricina unei libertăţi mult prea mari şi prea în dezacord cu principiile Sfinţilor Părinţi (din Apus, dar şi de la Răsărit) în ceea ce priveşte – de exemplu - posibilitatea să te cununi de trei ori în Biserică. De aceea, unii ortodocşi mai legalişti şi mai riguroşi au găsit că e mai safe şi mai...ortodox să fii catolic. Acolo – zic ei - ştii o treabă: Biserica nu desface ceea ce Domnul, prin taina cununiei, a unit. Şi încă, şi încă...Ce anume trebuie şi nu trebuie să crezi, faci, ce anume nu trebuie să mânânci când posteşti etc. este, zic aceşti traseişti evlavioşi, mult mai bine definit acolo, unde nu funcţionează, vezi doamne, atâtea bărbi şi atâta apofatism. Dar, desigur, Biserica Romano-Catolică nu este singura alternativă pentru cei care nu-şi (mai) găsesc locul în Ortodoxie – evantaiul denominaţional neo-protestant care s-a dezvoltat în occident (asemenea unui spectru politic pe cât de all inclusive, pe atât de înşelător) oferă de toate pentru toţi.
Părintele Rafail Noica (el însuşi trecut prin mai multe faze sau crize / provocări, până să descopere că Ortodoxia este singura realitate a omului, că omul, prin fire, este ortodox): Biserica este acolo unde omul realizează această chemare a lui Dumnezeu şi unde se cultivă toate simbolurile acestea în ceea ce au ele mai adevărat, în aspectele cele mai veridice, prin care ele pot prezenta veşnicia. Mă gândesc la iconografie, la poezia liturgică, la muzica liturgică. Esenţial trăită, arată Părintele Rafail, Ortodoxia este descoperirea firii omului, este devenirea întru fiinţă. Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei. Ortodoxia este un fel de Cenuşăreasă. Îmi amintesc vag – nu mai ţin minte contextul – de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat-o pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.

Reconciliation

Tot în Vrajbă şi împăcare (cartea Arhimandritului Serafim Alexiev) găsesc această istorisire. Trăia în Rusia un preot de ţară ce nu se avea deloc bine cu paracliserul bisericuţei unde slujea. Într-o zi, neînţelegerea lor a luat proporţii alarmante, smintind pe cei aflaţi în biserică: preotul îl dojeneşte pe crâsnic pentru felul în care cântă, acesta se devinovăţeşte şi-i aruncă-napoi vorbele, harţa devine serioasă, astfel că preotul aruncă-n paracliser cu cădelniţa, iar acesta nus e lasă mai prejos şi-l bombardează cu ditamai tomurile de cărţi de rugăciuni – război în toată regula. A doua zi sunt chemaţi amândoi la raport de către ierarh. Preotul se dezvinovăţeşte şi-l acuză pe crâsnic. Ierarhul, firoscos, se preface că-l crede. Atunci îi promite o avansare-n grad. Ruşinat, popa recunoaşte că a avut şi el o vină. Aşa deci, atunci chiar de mâine am să te fac protopop. Auzind aceasta, preotul spune: E numai vina mea...Urmează al doilea cercetat – paracliserul – care, evident, se dezvinovăţeşte şi el, aruncând întreaga vină pe seama popii. Aşa vasăzică – zice ierarhul – înseamnă că tu te-ai purtat ca un mucenic. Pentru asta am să te fac diacon. Auzind vorba ierarhului, crâsnicul îşi recunoaşte greşeala şi el, luând asupra sa întreaga vină.

Sigur, putem spune că neînţelegerea lor a fost motivată de frustrarea de a nu fi fost promovaţi după cum se aşteptau ori credeau că merită, iar avansarea în rang le-a topit, ca prin minune, orice înverşunare. Dar la fel de îndreptăţit este să remarcăm felul în care un om cuprins de mânie şi de vrajbă caută a se devinovăţi, aruncând toată pricina pe celălalt implicat în neînţelegere. Şi – fapt cu totul miraculos – felul în care ruşinea (vorba lui Andrei Tarkovski din al său Solyaris) îl salvează pe om, atunci când, ruşinat, omul ia asupra sa pricina dezbinării şi a neînţelelgerii, trăind cele cerute în Psalmul 50 al lui David.

.

Orbitor

Mircea Cărtărescu mi-a atras atenţia mai întâi prin Levantul său, care aminteşte de umorul debordant din Ţiganiada lui Budai-Deleanu, dar şi de suculentul episod Boii soarelui din Ulysses de James Joyce – una din cele mai impresionante demonstraţii de virtuozitate stilistică din literatura modernă. Cu un an în urmă am citit entuziasmat articolul său Să lăsăm baltă şcoala, apărut în Jurnalul naţional – necruţătoare analiză a stării de fapt actuale, când nu doar zecile de mii de adolescenţi, ci şi oameni – ai spune – în toată firea, care-au citit Luceafărul şi, unii, chiar Joc secund, sparg recordurile de audienţă urmărindu-i pas cu pas, a bout de souffle, pe inşi ca Becali sau ca Columbenii („cacofonia – precizează Cărtărescu - e aici nu doar intenţionată, ci de-a dreptul inevitabilă”). Mircea Cărtărescu creiona, în acel articol, portretul lumii de azi, un comentariu literar al universului creat admirabil de Cristian Mungiu în Zapping - scurt-metrajul său din 2000 (recent postat, în două părţi, şi pe you tube): o lume pe dos în care tinerii nu mai citesc nimic, iar ideea de cultură, de ştiinţă, de arte a ajuns marginală şi demodată, o lume în care toţi ştiu numele celei mai jalnice "vedete" care-şi fâţâie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet român de azi. De ce mai învăţăm – se-ntreabă şi ne-ntreabă Cărturescu – câtă vreme trăim într-o lume schizofrenică ce opune educaţia şi realitatea, de ce mai ducem mai departe, ca pe o limbă rituală moartă, numele lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Rebreanu? Ca să ajungem să ne uitam masiv, un popor întreg, în fundul Monicai Columbeanu, care naşte în direct?

Regăsesc aceeaşi vervă satirică, aceleaşi predispoziţie pentru surrealism în Orbitor – aripa dreaptă – după Ioana Pârvulescu „Levantul în proză al lui Mircea Cărtărescu”. În plus, o viziune aproape felliniană asupra societăţii româneşti postbelice, un comentariu fabulos à la Jonathan Swift al vremurilor revoluţionare din 1989 – totul asezonat dostoievskian de vocea autorului „violat sufleteşte”, „schilodit pe viaţă”, care „trăieşte foarte, foarte departe, în locuri despre care ştim cu toţii că nu sunt adevărate: în televizor, în vise, la radio, în poveşti”: N-am avut copilărie şi nici tinereţe, n-am înţeles nimic din ce se petrece pe lume, am crezut mereu că voi fi, toată viaţa, un monstru singuratic, fără femeie, fără casă, fără o piatră pe care să-mi pun capul, sortit să scrie, ani şi ani, o carte ilizibilă şi nesfârşită, dar care avea să substituie într-o zi universul...Trăim sub ţărâna grea a mileniilor, scânteiem o clipă în bezna veşnică, nepriviţi de nimeni, neştiuţi de nimeni. Un milion de oameni rupţi în bucăţi, gazaţi şi carbonizaţi într-o singură bătălie; în sătucurile din Ceylon nu s-a auzit despre ei. Peste-un secol, nimeni n-o să mai ştie nimic, şi, chiar dac-or să ştie, tinerii vor spune: nu e problema noastră. Noi privim către viitor. Peste toată suferinţa din lume au ars mereu aceleaşi impasibile stele. Dar mai există o voce în roman - vocea înţelepciunii (Herman): Nu-ţi face griji. Sunt boli spre moarte şi boli spre viaţă. Boli groteşti şi boli graţioase. Şi, mai ales, sunt boli care ţi se dau ca să-nsoţească un dar ceresc, şi care, oricât de greu ar fi de-ndurat, sunt luminate prin el.

Good from bad, past fom present

Grigore de Nissa (prăznuit azi de Biserica Ortodoxă): Adevăratul bine nu este acela care depinde de conjuncturi exterioare, nici cel care este afectat de contradicţii interne şi nici cel care ete bun numai parţial şi numai pentru moment, ci cel care care face dovada universalităţii, atât în ceea ce priveşte extinderea spaţială cât şi cea temporală, atât în ceea ce priveşte natura sa, cât şi în ceea ce priveşte manifestările sale. Astfel, a fi duhovnicesc înseamnă a depăşi nivelul dezorientării senzoriale, a îndrepta funcţionalitatea simţurilor spre unitatea spiritului şi a avea experienţa spiritului. Discernământul ţine de inteligenţă, dar eticul este cel care determină calitatea oricărei judecăţi. Discernământul este o înţelepciune, expresie a prezenţei noastre în Înţelepciunea care a făcut şi care susţine universul. A fi înţelept înseamnă a fi în înţelepciunea lui Dumnezeu înseamnă să activezi conform voinţei lui Dumenzeu, adică fără patimă.

Nu Dumnezeu – spune Părintele – este autorul deşertăciunii (vezi Ecclesiastul), ci libera alegere a omului (mintea lui). Dar mintea omului n-a fost deşartă de la început (altfel ar fi fost în afară de orice acuzare), ci pentru că întorcându-se (de la Dumnezeu) s-a separat de armonia lumii. Numai Dumnezeu este garanţia independenţei alegerii libere.

Păcatul este consecinţa unei false independenţe, a unei libere alegeri lipsită de sens. Aceasta s-a îndreptat spre rău, fără să fie disciplinată. Păcatul este o pervertire a finalităţii dorinţei, din cauza plăcerii simţurilor care s-a interpus ca o ceaţă între „ochii” sufletului şi frumuseţea dumnezeiască. Mintea pierde controlul celorlalte funcţii ale fiinţei atunci când senzaţia care tinde spre plăcere se instituie drept criteriu de evaluare a realităţii.