Cinderella

Când Biserica Anglicană din UK a trecut la hirotonirea femeilor, s-a înregistrat o migrare a unor anglicani (din High Anglican Church – o fracţiune puţin numeroasă, în raport cu marea majoritate, „carismatică”, a anglicanilor, în continuu reformată şi neo-protestantizată) spre Biserica Romano-Catolică, unde astfel de practici sunt de neînchipuit.
Un fenomen asemănător se înregistrează în Biserica Ortodoxă, unde unii se simt incomod din pricina unei libertăţi mult prea mari şi prea în dezacord cu principiile Sfinţilor Părinţi (din Apus, dar şi de la Răsărit) în ceea ce priveşte – de exemplu - posibilitatea să te cununi de trei ori în Biserică. De aceea, unii ortodocşi mai legalişti şi mai riguroşi au găsit că e mai safe şi mai...ortodox să fii catolic. Acolo – zic ei - ştii o treabă: Biserica nu desface ceea ce Domnul, prin taina cununiei, a unit. Şi încă, şi încă...Ce anume trebuie şi nu trebuie să crezi, faci, ce anume nu trebuie să mânânci când posteşti etc. este, zic aceşti traseişti evlavioşi, mult mai bine definit acolo, unde nu funcţionează, vezi doamne, atâtea bărbi şi atâta apofatism. Dar, desigur, Biserica Romano-Catolică nu este singura alternativă pentru cei care nu-şi (mai) găsesc locul în Ortodoxie – evantaiul denominaţional neo-protestant care s-a dezvoltat în occident (asemenea unui spectru politic pe cât de all inclusive, pe atât de înşelător) oferă de toate pentru toţi.
Părintele Rafail Noica (el însuşi trecut prin mai multe faze sau crize / provocări, până să descopere că Ortodoxia este singura realitate a omului, că omul, prin fire, este ortodox): Biserica este acolo unde omul realizează această chemare a lui Dumnezeu şi unde se cultivă toate simbolurile acestea în ceea ce au ele mai adevărat, în aspectele cele mai veridice, prin care ele pot prezenta veşnicia. Mă gândesc la iconografie, la poezia liturgică, la muzica liturgică. Esenţial trăită, arată Părintele Rafail, Ortodoxia este descoperirea firii omului, este devenirea întru fiinţă. Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei. Ortodoxia este un fel de Cenuşăreasă. Îmi amintesc vag – nu mai ţin minte contextul – de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat-o pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.