Vietnamul interior

Prin 1993 aveam să descopăr – în sala de cinema, pe care încă n-o abandonasem - unul din cele mai stranii (şi, în final, luminoase) filme pe care le-am văzut, ever: Jacob’s Ladder. Jacob Singer (Tim Robbins), un ofiţer combatant în războiul din Vietnam, este rănit foarte grav şi-şi dă duhul nu peste multă vreme, în urma unei operaţii chirurgicale desfăşurate în infirmeria dintr-un cort militar. Moare, însă împăcat cu sine, după ce organismu-i robust s-a luptat zdravăn să mai amâne c-un ceas „clipa cea repede”. Nicolae Steinhardt (şi, implicit Meister Echart, la care se face referire în film) ar fi fost mândru să asiste la această bătaie cinematografică pe viaţă şi pe moarte. Nu spunea el – referindu-se la adevăratul curaj – Un că avem, ca oameni, o „datorie sfântă”: de e să cădem, aceasta să fie în zori, după o noapte de aprigă rezistenţă (asemenea caprei din nuvela lui Alphonse Daudet, care - cu dârzenie - s-a luptat cu lupul o noapte întreagă înainte de a fi mâncată de el)?
Filmul regizorului Adrian Lyne (foarte atipic printre titlurile operei sale presărate cu sexy dramas & thrillers gen 9 ½ Weeks, Fatal Attraction, Indecent Proposal, Lolita, Unfaithful) este un caleidoscop surreal de halucinaţii, stări delirante, flash back-uri, flash forward-uri şi şcene de coşmar ce se petrec nestăvilit în conştiinţa personajului (imaginea: Jeffrey Kimball; montaj: Tom Rolf) – nota bene! – înainte de „urcarea la ceruri” a personajului titular. De fapt titlul ascunde un joc de cuvinte, căci „Jacob’s Ladder” nu este numai scara – imaginară – pe care, cu ultima suflare, urcă el dus de mână de către fiul său mult iubit (care murise într-un violent accident de maşină înainte de venirea sa în Vietnam), ci şi o armă chimică născocită de un dependent de droguri căruia autorităţile americane i-au oferit clemenţă în schimbul serviciilor lui, în calitate de chimist, pentru ţară şi armată.
Toate momentele principale ale naraţiunii cinematografice din Jacob’s Ladder - suprapunerea imaginii soţiei credincioase (Patricia Kalember) cu cea a femeii fatale (senzuala Elizabeth Peña) pe care Jacob a râvnit-o, dar n-a avut-o cu adevărat niciodată; prietenia restauratoare cu medicul Louis (Danny Aiello); imaginea luminoasă a fiului, Gabe (Macaulay Culkin, distribuit aici cu foarte puţin timp înainte de a deveni star, cu seria Home Alone); „coborârea la iad” în acel barbar spital medieval ş.a. - sunt punctate de încă un personaj a cărui importanţă e covârşitoare în „arcada” filmului: muzica lui Maurice Jarre. Consacrat în lumea muzicii de film mai ales datorită compoziţiilor sale pentru block busters ca: Laurence of Arabia, Doctor Jivago, Jesus of Nazareth, Shogun (dar şi pentru Die Blechtrommel), Jarre scrie pentru Jacob’s Ladder o compleşitoare muzică electronică de atmosferă. Sunt sonorităţi grave şi solare totodată (vezi şi, mai ales, ascultă finalul apoteotic) ce ne transportă în lumea zeilor muzicii electronice: Vangelis, Isao Tomita sau chiar a fiului său, Jean Michel Jarre. Maurice Jarre – odihnească-se în pace - s-a stins de curând din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă.

Heat wave

După câteva săptămâni friguroase, ieri am avut parte de un heat wave. Temperatura a urcat brusc până la 24 de grade. Apoi a plouat. Azi a fost mai răcoare, dar cel puţin n-a fost frig. Iarna îşi dă duhul. Încă o dată – a câta oară şi până când? – primăvara iese biruitoare. Sevele plantelor şi copacilor ne dau lecţii de viaţă, de bucurie, de tinereţe. Natura însăşi este un curs practic de fericire gratuită şi spontană. Trebuie doar s-o privim, să îndrăznim s-o privim faţă către faţă, pentru a lăsa să se întâmple acest necesar şi miraculos transfer de personalitate.

Citesc, în cartea lui George Ardeleanu (N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii), despre starea învăţământului românesc interbelic, despre rata promovabilităţii – considerabil mai mică decât în vremurile actuale, când peste 90 % din elevi promovează, când se copiază ca-n codru la bacalaureat, când notele nu mai înseamnă nimic. Despre rigoarea şi seriozitatea şcolii româneşti ante-1945 mi-a vorbit, laudativ, şi VL, cu vreo 25 de ani în urmă. ... Îmi privesc elevii: drogaţi cu imagini (televizor, internet), cu muzici care-i ademenesc prin limbajul dur, frust (ori prin sentimentalism şi dulcegărie), răsfăţaţi adesea de profesori cu note umflate, dezamăgiţi – prematur - adesea de mizerie şi de corupţie. În aceste condiţii şcoala este ucenicia lor pentru o viaţă trăită-n minciună şi înşelăciune, în mişmaşuri şi ilegalităţi. Şi totuşi, chiar în situaţia asta jalnică în care – şi datorită altori factori: familie, şcoală, anturaj etc. - se află, îmi sunt dragi. Se poate – vezi filmul lui Gus van Sant, Elephant - şi mai rău. Mult mai rău...

Seara, mergem la părinţii Graţielei, unde ne întâlnim cu Cornel, cu Florin (fratele Graţielei). Ieşirea s-a dovedit fastă: am făcut o brumă de mişcare vreme de-un ceas în jurul mesei de ping-pong, prilej cu care-am mai schimbat câteva vorbe între noi despre our daily routine. ... Printre picioarele noastre se plimbau cei trei câini superbi ai lor: Neil, Benny şi Nero. Şi, alături de ei, un special guest: mielul de câteva zile născut pe care tatăl Graţielei l-a găsit pe câmpul viran din faţa casei lor. L-am urmărit cum dădea din coadă ca un căţel când sugea lapte din biberon.

Sunt întrebat de TG dacă ştiu pe cineva care pictează icoane pe sticlă. (Chiar în seara asta i-am mărturisit lui Cornel că nu mă dau în vânt după icoanele pe sticlă. Că singurul link pe care această sintagmă îl generează mă duce spre sceneta cu Toma Caragiu şi Octavian Cotescu de prin 1972, intitulată chiar aşa: Icoane pe sticlă) Apoi îmi spune că ar dori să-i picteze cineva icoane catolice. I-am spus că – după ştiinţa mea - nu există aşa ceva. Acelea sunt lucrări de pictură religioasă (tributare modelor, stilurilor, ideologiilor etc.), nu icoane. Icoană-Scriptură-Liturghie. Iată o trinitate ce încă ţine piept vânturilor, valurilor. Pe mine unul, această metodă mă uluieşte, chiar dacă deocamdată o tatonez (şi numai în mică măsură o aplic). Însă aici doar – în icoană, în Biserica aceea care a dat Scriptura şi Liturghia - simt că sălăşluieşte vocea care-i porunceşte cu putere Scriitorului din Stalker să stea şi nu se apropie – trufaş - pe shortcut, să păstreze distanţa cuvenită. Fost-a o voce reală (a cui?), fost-a închipuire, fost-a şarlatanie?